solmizare sfs [At: ANTONESCU, D. / Pl: ~zări / E: ns cf solmizație] (Muz; rar) 1-2 Solmizație (1-2).

SOLMIZARE s.f. (Muz.) Solmizație. [După fr. solmisation].

solmizare (solmizație) (fr. solmisation; it. solmisazione), sistem de solfegiere* propriu, bazat pe 7 hexacorduri* alăturate și utilizat de Guido d’Arezzo* (Guido Aretinus) în cazul melodiilor care depășeau ambitusul (1) unui hexacord. Când melodia ajungea (ascendent) la ultima notă a unui hexacord și trebuia să continue, se făcea o mutație (2), adică se trecea în hexacordul alăturat în dreapta. Regula fixă era aceea ca semitonurile* actuale si-do și la-si bemol să fie denumite și citite totdeauna mi-fa, acest semiton devenind un fel de „centru modulator”. Ex.: primul rând reprezintă notele actuale, iar în al doilea pe cele corespunzătoare în s.: „do re mi fa sol la si bemol la sol fa” și „ut re mi fa sol mi fa mi sol fa”. Aici se face o mutație din hexacordul natural în cel cu bemol (moale), căruia îi aparțin notele mi-fa-mi tipărite cu litere cursive. În ex. următor: „sol la si do re mi fa mi re mi re do” și „ut re mi fa sol mi fa mi sol la sol fa mi” se face o mutație din hexacordul cu becar (dur) în cel natural. După mutație, melodia revine în ambitusul hexacordului inițial. Se observă în ambele exemple că după sol urmează (ascendent) mi. Din combinația acestor două silabe derivă și termenul de s. ♦ Scara muzicală utilizată de Guido și în care se încadrau vocile (1) bărbaților și copiilor cuprindea 20 de sunete (Γ, A, B,.... ^d_d, ^ē_ē), transcrise în notația actuală pe portativ. Trebuie subliniat că cei doi si bemol nu sunt sunete cromatice în sensul actual (v. cromatism), ci sunete aparținând hexacordului cu bemol. De aceea, scara de pe portativ trebuie interpretată ca o suprapunere de două scări diferite: una cu 20 de sunete cu si becar și alta cu 20 de sunete cu si bemol. În partea gravă a scării nu există si bemol, deoarece aici nu sunt posibile decât hexacordurile dur Γ-E și cel natural C-a. Pentru determinarea poziției ocupate pe scara înălțimilor (2), notele se citeau în s. cu numele compuse care rezultă din ex. Ex.: cei trei do de pe portativul nostru se citeau, de la grav spre acut, C-fa-ut, c-sol-fa-ut și c-sol-fa. Reiese clar că nu pentru a înlocui notația* literală a introdus Guido silabele ut, re, mi,... Denumirile atât de complicate ale sunetelor („crucea și tortura învățăceilor” după expresia unui scriitor din epocă) au fost folosite în lucrările teoretice până după începutul sec. 18, când au fost părăsite hexacordurile (prin adoptarea generală a octavei*) și s., în favoarea solfegierii octavice (cu silabe în țările latine și cu litere în cele germano-engleze). Pentru ca discipolii să rețină mai ușor în memorie, hexacordurile și regulile s., Guido a stabilit metoda mnemotehnică cunoscută sub numele de mână armonică* (guidoniană). Este probabil că în stabilirea metodei sale de s. (expusă în lucrarea Micrologus de disciplina artis musicae), Guido s-a inspirat de la unitatea de solfegiere utilizată în antic. gr. Această unitate era un tetracord* de tip dorian, pe care se aplicau silabele te-to-ta-ti. Ultimele două, ta-ti, desemnau totdeauna intervalul de semiton, în oricare alt tip de tetracord. Sin. Ars solfandi (în lb. lat. medievală). V.: gamă; notație muzicală (III).