SOLILOCVIU, solilocvii, s. n. (Livr.) Monolog; operă scrisă sub formă de monolog. [Var.: soliloc s. n.] – Din fr. soliloque.

solilocviu sn vz soliloc

SOLILOC s. n. v. solilocviu.

soliloc sn [At: I. GOLESCU, C. / V: ~ocviu (Pl: ~ocvii) / Pl: ~uri / E: lat soliloquium, fr soliloque, it soliloquio] (Liv) 1 Monolog. 2 Operă scrisă sub forma unui monolog.

SOLILOC, solilocuri, s. n. (Livr.) Monolog; operă scrisă sub formă de monolog. – Din fr. soliloque.

SOLILOC s. n. (Livresc) Conversație cu sine însuși, monolog.

SOLILOC s.n. (Liv.) Convorbire cu sine însuși; monolog. ♦ Scriere cu caracter de monolog. [Pl. -curi. / < fr. soliloque, cf. lat. solus – singur, loqui – a vorbi].

SOLILOC s. n. 1. convorbire cu sine însuși; monolog. 2. scriere cu caracter de monolog. (< fr. soliloque)

SOLILOC ~uri n. livr. Lucrare scrisă sub formă de monolog. /<lat. soliloquium, fr. soliloque, it. soliloquio

soliloc n. vorbire cu sine însuș (cf. monolog).

!solilocviu (livr.) s. n., pl. solilocvii

solilocviu / soliloc (livr.) s. n., pl. solilocvii / solilocuri

soliloc s. n., pl. solilocuri

SOLILOC s. v. monolog.

soliloc s. v. MONOLOG.

SOLILÓCVIU (< it., fr.; lat. solus „singur” + loqui „a vorbi”) s. n. 1. Conversație a unei persoane cu sine însăși; monolog (2). 2. Titlu dat unor scrieri cu caracter de monolog (ex. „Solilocviile” Sf. Augustin).