SOFIST, -Ă, sofiști, -ste, s. m. și f. 1. (La m.) Denumire dată în Grecia antică, în perioada clasică (sec. V î. H.) profesorilor (plătiți) de retorică și de filosofie, care foloseau ca metodă de discuție argumentarea sofistică. 2. S. m. și f. P. gener. Persoană care folosește sofismele, argumentație sofistică. – Din fr. sophiste, lat. sophista.

sofist, ~ă smf, a [At: NICOLAU, P. 101/12 / Pl: ~iști sm, (înv) ~i / E: ngr σοφιστής, fr sophiste] 1 sm, (rar) sf Profesor de retorică și de filozofie din antichitatea greacă clasică, care avea poziții critice, raționaliste față de concepțiile sociale, morale și religioase tradiționale și care adopta un relativism gnoseologic și etic, afirmând că orice opinie poate fi susținută sau combătută. 2 smf (Pex) Persoană care într-o discuție, într-o demonstrație etc. face uz de sofisme. 3 a Care aparține sofismului. 4 a Care se referă la sofism.

SOFIST, -Ă, sofiști, -ste, s. m. și f. Filozof și retor în antichitatea greacă, la început adept al explicării raționale și materialiste a fenomenelor naturii (prin respingerea soluțiilor mistico-religioase), mai târziu adept al idealismului filozofic, care folosea ca metodă de discuție argumentarea sofistică. ♦ P. gener. Persoană care folosește sofismele, argumentația sofistică. – Din fr. sophiste, lat. sophista.

SOFIST, -Ă, sofiști, -ste, s. m. și f. Filozof și retor în antichitatea greacă, la început adept al explicării raționale și materialiste a fenomenelor naturii (prin respingerea soluțiilor mistico-religioase), mai tîrziu adept al idealismului filozofic, folosind ca metodă de discuție argumentarea sofistică. Grupurile de oameni se răriră; arar, sofiști întîrziați mai discutau vreo problemă, așezați pe colacul vreunei fîntîni. ANGHEL-IOSIF, C. L. 33. Satira este un mijloc de îndreptare a celor rătăciți; prin batjocură, Platon a ucis pe sofiști. BOLINTINEANU, O. 326.

SOFIST, -Ă s.m. și f. Denumire dată în Grecia antică profesorilor care predau contra plată filozofia și arta retoricii și care au devenit mai tîrziu simpli retori venali, gata să demonstreze orice. ♦ (Astăzi) Cel care face uz de sofisme. [Cf. fr. sophiste, gr. sophistes – înțelept].

SOFIST, -Ă s. m. f. 1. (în Grecia antică) profesor de filozofie și arta retoricii, plătit, gata să demonstreze orice. 2. cel care face uz de sofisme. (< fr. sophiste, lat. sophista)

SOFIST ~stă (~ști, ~ste) m. și f. 1) (în antichitatea greacă) Filozof sau orator profesionist. 2) Persoană care face uz de sofisme. /<ngr. sofistís, lat. sofista, fr. sophiste

sofistă (fam.) s. f., g.-d. art. sofistei; pl. sofiste

sofistă s. f., g.-d. art. sofistei; pl. sofiste

sofistă s. f., pl. sofiste

SOFÍST, -Ă (< fr., gr.) subst. 1. S. m. Denumire dată în Grecia antică, în perioada clasică (sec. 5 î. Hr.) filozofilor presocratici care îi învățau pe tinerii atenieni cum să folosească logica și retorica pentru a-și învinge oponenții în orice controversă. Folosirea mai mult a retoricii și unei logici precare și pline de tertipuri argumentative împreună cu perceperea de bani le-au adus dezaprobarea din partea lui Socrate și Platon. Pe de altă parte, este evident aportul lor în ce privește încurajarea gândirii independente în lumea greacă. Cei mai cunoscuți s. sunt Protagoras, Gorgias, Prodicos, Hippias și Antifon. 2. S. m. și f. Persoană care, într-o discuție, într-o demonstrație, uzează de sofisme.