COSITOR¹ s. n. (Chim.) Staniu. – Din sl. kositerŭ.

cositor¹ sns [At: LEX. MARS. 247 / V: (reg) ~sot~, -st~, ~storiu, cus~, cusot~, cust~, cusut~ / E: vsl коситеръ] 1 Metal alb-argintiu, maleabil, mai ușor decât plumbul, folosit la spoirea vaselor de aramă Si: staniu. 2 Staniu în aliaj cu cuprul, folosit la fabricarea veselei Si: bronz.

cosotor sns vz cositor¹

costor sns vz cositor¹

costoriu¹ sms vz cositor¹

cusitor sn vz cositor¹

cusitoriu sn vz cositor¹

cusotor sn vz cositor¹

custor sn vz cositor¹

cusutor¹ sn vz cositor

cusutoriu sn vz cositor¹

stan³ sn vz staniu

staniu sn [At: BARASCH, I. N. 51/22 / V: (înv) stan / E: lat stannum, stagnum, it stagno] Metal alb-argintiu, maleabil și ductil, care se obține din cositorit, prin reducerea cu cărbune și care se folosește în aliaje și la acoperirea altor metale pentru a le proteja împotriva coroziunii Si: cositor¹ (1), (reg) pleu.

COSITOR¹ s. n. Staniu. – Din sl. kositerŭ.

COSITOR¹, s. n. Staniu. De s-ar sparge blidu-n fund, Doar aș scăpa de urît; Da blidu-i de cositor, Nu se sparge pînă mor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 167.

STANIU s. n. Element chimic metalic, alb, foarte maleabil, întrebuințat în diferite aliaje sau ca metal acoperitor; cositor. Aliaj de staniu.

STANIU s.n. Metal alb-argintiu, moale, maleabil și ductil; cositor. [Pron. -niu. / < lat. stannum, cf. it. stagno, germ. Stannum].

STANIU s. n. metal alb-argintiu, moale, maleabil și ductil, la elaborarea unor aliaje, a staniolului; cositor. (< it. stagno, lat. stannum)

COSITOR¹ n. Metal moale, alb-argintiu, maleabil și ductil, întrebuințat la acoperirea altor metale, pentru a le feri de coroziune, și la fabricarea tinichelei; staniu. /<sl. kositeru

STANIU n. Metal moale, alb-argintiu, maleabil și ductil, întrebuințat la spoirea altor metale pentru a le proteja de coroziune și la fabricarea tinichelei; cositor. /<lat. stannum, stagnum, it. stagno

cositor n. metal albicios, mai vârtos si mai ușor ca plumbul, intră în compozițiunea bronzului. [Slav. KOSĬTORŬ].

staniu n. V. cositor.

cositór și costór n. (vsl. kositorŭ, kositerŭ, sîrb. kositar, -ter, bg. kositro, d. vgr. kassíteros, staniŭ, d. índicu kastira). Staniŭ. V. cadmiŭ.

costór n. V. cositor.

*stániŭ n.(it. stagno, stannum). Chim. Cositor, un metal alb tetravalent cu care se spoĭesc tingirile de aramă ca să nu cotlească. E maleabil și ductil și se topește la 228°. Cînd îl îndoĭ, din cauza frecăriĭ cristalelor din care se compune, pîrîĭe. V. staniol.

cositor³ (staniu) s. n.; simb. Sn

staniu [niu pron. nĭu] s. n., art. staniul; simb. Sn

cositor² (staniu) s. n.; simb. Sn

staniu [niu pron. nĭu] s. n., art. staniul; simb. Sn

cositor (staniu) s. n.; simb. Sn

staniu s. n. [-niu pron. -niu], art. staniul; simb. Sn

staniu

COSITOR s. v. staniu.

STANIU s. (CHIM.) cositor, (Transilv. și Ban.) pleu.

COSITOR s. (CHIM.) staniu, (Transilv. și Ban.) pleu.

STANIU s. (CHIM.) cositor, (Transilv. și Ban.) pleu.

cositor s. m. – Staniu. Gr. ϰασσίτερος (Murnu 15), probabil prin intermediul sl. kositerŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 26; Miklosich, Lexicon, 304; DAR; Vasmer, Gr., 83); cf. bg. kositro, sb. kòsitar. – Der. cositori (var. costori, custuri), vb. (a spoi cu cositor); cos(i)torar, s. m. (persoană care lucrează în cositorit); cositoreală, s. f. (acțiunea de a cositori).

Sn, simbol chimic pentru staniu.

STÁNIU (< it., lat.) s. n. Element chimic (Sn; nr. at. 50, m. at. 118,71, p. t. 231,9°C, p. f. 2.362°C, gr. sp. 7,28); metal alb-argintiu, maleabil și ductil. Se obține din casiterită prin reducere cu cărbune. Se prezintă în modificațiile alotropice α, β și γ. În combinații funcționează bi- și tetravalent. Se folosește mult în aliaje și la acoperirea altor metale, pentru a le proteja împotriva coroziunii. Este cunoscut din Antic. Sin. cositor.

a da (pe cineva) cu cositor / cu plumb expr. (intl., înv.) a împușca (pe cineva).