SMERIRE s. f. (Înv.) Faptul de a (se) smeri; atitudine umilă, supusă, cucernică, evlavioasă, pioasă. – V. smeri.

smerire sf [At: PSALT. 37 / Pl: ~ri / E: smeri] 1 Smerenie (1). 2 Înfrângere. 3 Respect. 4 (Bis) Smerenie (8).

SMERIRE, smeriri, s. f. (Înv.) Faptul de a (se) smeri; atitudine umilă, supusă, cucernică, evlavioasă, pioasă. – V. smeri.

SMERIRE s. f. (Învechit) Faptul de a (se) smeri; atitudine umilă, cucernică, evlavioasă. Cu smerire pe la icoane se-nchina. NEGRUZZI, S. II 144. ♦ Supunere, îngenunchere, înfrîngere. Europa întreagă se înveseli... aflînd smerirea lui Sinan, acel dușman cumplit și neîmpăcat ce mult o îngrijise. BĂLCESCU, O. II 137.

smerei v vz smeri

smeri [At: PSALT. HUR. 123^v/9 / Pzi: ~resc / V: (înv) zm~, smiri, (reg) ~rei / E: slv съмѣріати] 1 vr A adopta o atitudine umilă, supusă, plină de respect Si: a se umili, (înv) a se mici¹, a se micșora, a se milcui, a se molcomi. 2 vr (Mar; Trs) A se mândri. 3 vr (Reg) A se fandosi (1). 4 vr (Reg) A șovăi¹. 5 vt (Înv) A umili. 6 vt (Pex) A înfrânge. 7 vt (Îvr; c. i. femei) A viola. 8 vt (Înv) A chinui (1). 9 vr (Îvr) A scădea. 10 vr (Bis) A se supune preceptelor religiei creștine și autorității lui Dumnezeu Si: a se pleca, a se supune, a se umili. 11 vr (Bis) A avea o atitudine cucernică în fața divinității Si: a se pleca, a se supune, a se umili. 12 vr (Înv; ccd) A se ruga¹. 13 vr (Înv) A se căi (2).

smiri v vz smeri

zmeri v vz smeri

zmeri vb. IV. v. smeri.

SMERI, smeresc, vb. IV. Refl. A adopta o atitudine umilă, modestă, supusă; (Bis.) a se arăta plin de cucernicie, de evlavie față de dumnezeu. Destulă cinste că arhiducele stă de vorbă cu noi, chiar dacă nu dobîndim nimic. Poporul aude și se smerește. VORNIC, P. 141. Dumneavoastră, cinstiți părinți, De la inimă să vă smeriți Și fiii să vă blagosloviți. SEVASTOS, N. 171. Noi acestor părinți Ne-om ruga Și dumnealor pre fii i-or ierta, Că noi ne-om smeri Și de rost om grăi. TEODORESCU, P. P. 166. ♦ Tranz. (Învechit) A înfrînge mîndria cuiva, a umili, a supune, a îngenunchea. El smeri pe poloni... pe tătari; deveni spaima otomanilor. HASDEU, I. V. XIX.

A SE SMERI mă ~esc intranz. 1) A manifesta o atitudine de recunoaștere a superiorității sau puterii cuiva; a se pleca; a se închina. 2) rel. A se arăta plin de cucernicie. /<sl. sumĕrjati

A SMERI ~esc tranz. înv. A face să se smerească. /<sl. sumĕrjati

smerì v. a (se) umili. [Slav. SŬMIRITI].

smerésc v. tr. (vsl. sŭmĭeriti, a umili, d. mĭera, măsură. V. nemeresc). Vechĭ. Stimez, mă tem de: barbat de price eram eŭ, și poporul mieŭ și fiiĭ luĭ Ammon mă smerea (Bibl. Jud. 12). V. refl. Mă las în jos: toată valea se va umplea și tot muntele se va smeri (Ev. 1894, Luca, 3, 5,). Azĭ. Fig. Mă arăt smerit: se smerea cînd se vedea pintre străinĭ. – Și zm- în vest.

zmerésc, V. smeresc.

smerire (înv.) s. f., g.-d. art. smeririi

smerire (înv.) s. f., g.-d. art. smeririi

smerire s. f., g.-d. art. smeririi; pl. smeriri

smeri (a se ~) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă smeresc, 3 sg. se smerește, imperf. 1 sg. mă smeream; conj. prez. 1 sg. să mă smeresc, 3 să se smerească; imper. 2 sg. afirm. smerește-te; ger. smerindu-mă

!smeri (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se smerește, imperf. 3 sg. se smerea; conj. prez. 3 să se smerească

smeri vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. smeresc, imperf. 3 sg. smerea; conj. prez. 3 sg. și pl. smerească

smeresc, -ream 1 imp.

SMERIRE s. v. credință, cucernicie, cuvioșenie, cuvioșie, evlavie, pietate, pioșenie, piozitate, religiozitate, smerenie, umilință.

smerire s. v. CREDINȚĂ. CUCERNICIE. CUVIOȘENIE. CUVIOȘIE. EVLAVIE. PIETATE. PIOȘENIE. PIOZITATE. RELIGIOZITATE. SMERENIE. UMILINȚĂ.

SMERI vb. v. căi, înjosi, ploconi, pocăi, regreta, umili.

SMERI vb. 1. v. umili. 2. a se pleca, a se supune, a se umili. (Se ~ în fața divinității.)

smeri vb. v. CĂI. ÎNJOSI. PLOCONI. POCĂI. REGRETA. UMILI.

SMERI vb. 1. a se umili, (înv.) a se mici, a se micșora, a se milcui, a se molcomi. (Nu te mai ~ atîta în fața lui.) 2. a se pleca, a se supune, a se umili. (Se ~ în fața divinității.)

smeri (-resc, -it), vb. refl. – A se umili, a fi supus. Sl. sŭmĕriti (Miklosich, Slaw. Elem., 48; Cihac, II, 197). – Der. smerenie, s. f. (umilire, supușenie; umilință), din sl. sŭmĕrenije; smericiune, s. f. (înv., umilință); smerelnic, adj. (înv., umil); smeren, adj. (înv., umil), din sl. sŭmĕrĭnikŭ.