18 definiții pentru sintaxă

din care

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SINTAXĂ, sintaxe, s. f. Parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. ◊ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care țin de topica propoziției și a frazei; sintactică poetică. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivării expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

SINTAXĂ, sintaxe, s. f. Parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. ◊ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care țin de topica propoziției și a frazei; sintactică poetică. ♦ Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivării expresiilor logice. – Din fr. syntaxe, lat. syntaxis.

sinta sf [At: (a. 1652) GCR I, 157/7 / V: (înv) ~ndaxis sn, sintax, ~xin, ~xis / S și: (înv) ~acsă / Pl: ~xe / E: ngr σύνταξις, lat syntaxis, fr syntaxe] 1 Parte a gramaticii care cuprinde regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și fraze Si: (înv) sinteză (13), (îvr) sintactică (6). 2 Îmbinare a cuvintelor în propoziții și fraze Si: (înv) sinteză (13), (îvr) sintactică (6). 3 (Șîs) ~ poetică Ansamblu de procedee stilistice care, uzând de topica propoziției și a frazei, măresc expresivitatea limbii literare și posibilitățile de exprimare artistică Si: sintactică poetică. 4 Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivării expresiilor logice.

SINTAXĂ, sintaxe, s. f. Parte a gramaticii care studiază funcțiunile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. Faptul că limba nu este un conglomerat de cuvinte, ci un tot organizat în propoziții după anumite reguli de morfologie și sintaxă dă oricărei limbi un caracter de sistem. MACREA, F. 18. În limba literară... vocabularul are o importanță mai mică decît sintaxa. SADOVEANU, E. 35. Limba romînească corectă trebuie a fi regulamentarea și înfrumusețarea limbii romînești a obștei... adecă codul ortografiei și a sintaxei, a prozodiei și a vorbei. RUSSO, S. 60.

SINTA s.f. 1. Parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește reguli privitoare la construirea propozițiilor și a frazelor. ◊ Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor limbii literare care țin de topica propoziției și a frazei. 2. Parte a semioticii care studiază construcțiile formale, modul în care semnele se leagă între ele; sintactică. [< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxis < syn – cu, taxis – ordine].

SINTA s. f. 1. parte a gramaticii care studiază regulile privitoare la îmbinarea cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. ♦ ~ poetică = ansamblu de procedee stilistice care, folosind topica propoziției și a frazei, sporesc expresivitatea limbii literare. 2. parte a semioticii care studiază construcțiile formale, modul în care semnele se leagă între ele; sintactică. 3. ~ decorativă = ansamblul regulilor compoziției decorative. 4. (inform.) ansamblul regulilor ce descriu modul de alcătuire a programelor conexe. (< fr. syntaxe, lat., gr. syntaxis)

SINTAXĂ ~e f. 1) Totalitate a tipurilor de îmbinare a cuvintelor și a modelelor de construire a propozițiilor. 2) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul îmbinării cuvintelor în procesul vorbirii. * ~ poetică totalitate a procedeelor sintactice cu ajutorul cărora se creează efecte stilistice. [G.-D. sintaxei] /<ngr. sintaxix, lat. syntaxis, fr. syntaxe

sintaxă f. partea gramaticei care expune regulele de construcțiune ale vorbelor și propozițiunilor.

*sintáxă f., pl. e (vgr. sýntaxis, d. sýn, la un loc, și táxis, așezare. V. parataxă, diată). Gram. Știința așezăriĭ cuvintelor în frază și a construiriĭ frazeĭ. Carte care cuprinde regulele acesteĭ științe.

Dicționare morfologice

Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).

sinta s. f., g.-d. art. sintaxei; pl. sintaxe

sinta s. f., g.-d. art. sintaxei; pl. sintaxe

sinta s. f., g.-d. art. sintaxei; (tipuri, cărți) pl. sintaxe

Dicționare specializate

Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.

sintaxă 1. După H. Riemann (Musikalische Syntaxis, 1877), disciplină a realizării marilor forme* muzicale, cu accentul pe evoluțiile armonice din interiorul acestor forme. Opusă în spirit sintetic analizei*, s. a reunit într-o viziune unitară și sistematică inclusiv elementele microstructurii (v. structură): celulă*, motiv*, frază*, perioadă* etc., ceea ce servise și până atunci ca bază a învățării formelor, iar, prin virtuțile ei propriu-zis gramaticale, poate fi apropiată de către cercetările structuraliste actuale. 2. În sens actual, termenul se referă la relațiile ce se stabilesc între obiectele sonore*, ele putând fi examinate sub două aspecte: cel abstract și cel real. S. abstractă, care nu ține de natura obiectelor sonore, constituie baza conceptului formal în muzică; ea operează cu două coordonate: succesivitatea și simultaneitatea. S. reală este dependentă de natura obiectelor aflate în relații și reclamă pluralitatea apariției, atestată de culturile, epocile sau stilurile existente, definindu-se ca un caz particular al s. abstracte. S-a observat că, în acțiunea creatoare, pentru materializarea schemei în formă* există o intercondiționare între structurile sintactice și structurile obiectelor utulizate. Un exemplu în acest sens îl constituie forma de sonată*, care, în practică, nu a rezistat decât anumitor categorii sintactice sau asocierii acestora (cum ar fi monodia* acompaniată). De aici rezultă dependența formelor de s. și de obiectele sonore. În schimb, s. și obiectele posedă o independență, relativă față de formă cât și între ele. Teoretic s. se aplică oricăror obiecte sonore obținându-se forme noi. În practică, deși nu putem generaliza, există totuși exemple, respectiv s. polif., care în sistemul modal medieval a zămislit forme polif. modale (ricercarul*, motetul* etc.), iar în sistemul tonal, forme polif. tonale (invențiunea*, fuga* etc.). Mai mult, independența s. față de obiectele sonore se datorează și faptului că noțiunea de s. în general presupune un cadru de desfășurare larg, în care se integrează și s. muzicală. S. se poate aplica oricăror obiecte temporale, exterioare obiectelor sonore cu care operează muzica. Totodată, independența relativă a obiectelor sonore față de s. se relevă prin organizarea structurală „în afara timpului” (Xenakis), sau chiar „în timp” (muzica serială*). În practica muzicală tradițională cultă și pop. europ. și extraeurop., se determină patru categorii sintactice: monodia*, omofonia*, polifonia* și eterofonia*; monodia – distribuție orizontală de obiecte sonore, omofonia – distribuție verticală de obiecte sonore, polifonia – suprapunere de monodii distincte, relativ independente, eterofonia – suprapunere de monodii asemănătoare prezintă două aspecte: când monodiile sunt total independente, prin suprapunere diferită, rezultând un caz particular de polif. Astfel descrisă, eterofonia se situează pe o poziție intermediară între omofonie și polif., nefiind reductibilă la acestea deoarece ideea de eterofonie proprii-zisă presupune o monodie „model” de la care se ramifică multiple variante (I, 1), condiție care în omofonie sau polif. nu există. Deși într-o țesătură eterofonică mai densă monodia „model” nu se mai poate distinge, ea există la baza elaborării oricărui proces eterofonic în gândirea componistică. Reducând desfășurarea muzicii la două axe: orizontală și verticală (axe la care se referă s. abstractă), doar monodia și omofonia ar constitui s. „pure” deoarece polif. înseamnă suprapunerea monodică (pluralitatea vocilor) și incidență verticală (raportul intervalic) situându-se astfel între monodie și omofonie, iar eterofonia, după descrierea de mai sus, fiind o combinație a primelor trei categorii. Practic, lucrurile nu stau așa, deoarece, atât polif. cât și eterofonia se individualizează, prin specificul lor, drept categorii sintactice distincte. Sfârșitul sec. 19 și în special sec. 20 au cunoscut transformări importante pe tărâmul s. care au dus la un alt unghi de vedere în privința acesteia. Modul nou de distribuție a obiectelor sonore în monodie, omofonie sau polif., realizarea unor țesături dense polif. și mai ales eterofonice (prin suprapunerea diferită de monodii în care monodia „model” își pierde funcția generatoare de variante obținându-se aglomerări, detaliul începând să dispară), cât și spiritul științific al sec. nostru au contribuit în mare măsură la perceperea obiectivelor sonore în raport de zonele auditive. Se individualizează astfel trei zone în care se definește sintaxa: zona detaliului – caracterizată de cele patru categorii amintite mai sus, zona aglomerării, caracterizată prin fenomenele sintactice numite texturi*, în care se realizează o percepere globală și zona rarefierii, caracterizată printr-o distribuire a obiectelor sonore într-un spațiu larg, ele fiind despărțite de pauze lungi, ca efect în conștiința auditivă obținându-se discontinuitate în percepere. O viziune remarcabilă asupra s. muzicale o constituie studiul compozitorului Ștefan Niculescu (publicat în Revista Muzica, nr. 3, Buc., 1973, p. 10-16), în care s. abstractă și s. reale, cât și categoriile acestora apar într-o lumină nouă, modernă, ce deschide posibilitatea studierii teoretice și aplicării în practică a unor aspecte inedite privind fenomenele sintactice, chiar și în alte domenii. V. energetism; multivocalitate.

SINTA s. f. (< fr. syntaxe, cf. lat., gr. syntaxys < gr. syn „împreună”, „cu” + taxis „așezare”, „ordine”, „aranjament”): parte a gramaticii care studiază funcțiile părților de vorbire în cadrul propozițiilor și ale propozițiilor în cadrul frazelor, stabilind regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. Ținând seama de acestea, se poate vorbi despre o s. a propoziției și despre o s. a frazei. ◊ ~ poetică: ansamblu de procedee stilistice (cum sunt: inversiunea poetică, repetiția, interogația retorică, invocația retorică și antiteza) care uzează de topica propoziției și a frazei, mărind posibilitățile de exprimare artistică, expresivitatea limbii literare.

Intrare: sintaxă
substantiv feminin (F1)
Surse flexiune: DOR
nearticulat articulat
nominativ-acuzativ singular
  • sinta
  • sintaxa
plural
  • sintaxe
  • sintaxele
genitiv-dativ singular
  • sintaxe
  • sintaxei
plural
  • sintaxe
  • sintaxelor
vocativ singular
plural
sindaxis
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
sintax
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
sintaxin
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
sintaxis
Nu există informații despre paradigma acestui cuvânt.
info
Aceste definiții sunt compilate de echipa dexonline. Definițiile originale se află pe fila definiții. Puteți reordona filele pe pagina de preferințe.
arată:

sinta, sintaxesubstantiv feminin

  • 1. Parte a gramaticii care studiază funcțiile cuvintelor și ale propozițiilor în vorbire și care stabilește regulile de îmbinare a cuvintelor în propoziții și a propozițiilor în fraze. DEX '09 DEX '98 DLRLC DN
    • format_quote Faptul că limba nu este un conglomerat de cuvinte, ci un tot organizat în propoziții după anumite reguli de morfologie și sintaxă dă oricărei limbi un caracter de sistem. MACREA, F. 18. DLRLC
    • format_quote În limba literară... vocabularul are o importanță mai mică decît sintaxa. SADOVEANU, E. 35. DLRLC
    • format_quote Limba romînească corectă trebuie a fi regulamentarea și înfrumusețarea limbii romînești a obștei... adecă codul ortografiei și a sintaxei, a prozodiei și a vorbei. RUSSO, S. 60. DLRLC
    • 1.1. Sintaxă poetică = totalitatea procedeelor stilistice ale limbii literare care țin de topica propoziției și a frazei; sintactică poetică. DEX '09 DEX '98 DN
    • 1.2. Parte a logicii simbolice care constituie expunerea derivării expresiilor logice. DEX '09 DEX '98
  • 2. Parte a semioticii care studiază construcțiile formale, modul în care semnele se leagă între ele. DN
  • 3. Sintaxă decorativă = ansamblul regulilor compoziției decorative. MDN '00
  • 4. informatică Ansamblul regulilor ce descriu modul de alcătuire a programelor conexe. MDN '00
etimologie:

info Lista completă de definiții se află pe fila definiții.