SIMFONIE, simfonii, s. f. 1. (În trecut) Ansamblu de sunete consonante sau de sunete muzicale; compoziție muzicală instrumentală (cu soliști, cor); (sens curent) compoziție muzicală amplă pentru orchestră, care cuprinde de obicei trei sau patru părți. ◊ Simfonie concertantă = compoziție muzicală rezultată din îmbinarea simfoniei și a concertului instrumental. 2. Fig. Ansamblu (armonios) de elemente care concură la producerea unui anumit efect; spec. îmbinare armonioasă de culori. – Din lat. symphonia, fr. symphonie.

simfonie sf [At: CANTEMIR I. I. I, 142 / V: (rar) sinf~, (înv) sem~ / Pl: ~ii / E: lat symphonia, ngr συμφωνία, it sinfonia, fr symphonie] 1 (Iuz) Ansamblu de sunete consonante sau de sunete muzicale. 2 (Iuz) Compoziție muzicală instrumentală (cu soliști, cu cor). 3 Compoziție muzicală instrumentală sau instrumental-vocală de amploare care cuprinde în forma clasică patru părți (prima, în formă de sonată, a doua lentă, ca un lied sau ca o temă cu variații, a treia, în formă de menuet sau de scherzo, iar a patra ca un rondo sau ca o sonată). 4 Partitura unei simfonii (3). 5 (Îs) ~ concertantă Compoziție muzicală rezultată din îmbinarea simfoniei și a concertului instrumental. 6 (Sst; csc) Totalitatea instrumentelor cu coarde dintr-o orchestră. 7 (Înv) Învoială scrisă. 8 (Înv; ccr) Document care atestă o învoială. 9 (Fig) Ansamblu armonios de elemente care concură la producerea unui anumit efect plăcut. 10 (Fig; spc) Îmbinare armonioasă de culori.

SIMFONIE, simfonii, s. f. 1. (În trecut) Ansamblu de sunete consonante sau de sunete muzicale; compoziție muzicală instrumentală (cu soliști, cor); (sens curent) compoziție muzicală amplă pentru orchestră, care cuprinde de obicei trei sau patru părți. ♦ Simfonie concertantă = compoziție muzicală rezultată din îmbinarea simfoniei și a concertului instrumental. 2. Fig. Ansamblu (armonios) de elemente care concură la producerea unui anumit efect; spec. îmbinare armonioasă de culori. – Din lat. symphonia, fr. symphonie.

SIMFONIE, simfonii, s. f. Compoziție muzicală pentru orchestră, care cuprinde, de obicei, patru părți, contrastînd între ele. Ai scris o simfonie? – Sigur. Ți-am spus că-i compozitor. – O simfonie în patru părți. SEBASTIAN, T. 299. ◊ (În imagini poetice) Din depărtare, de undeva, se rîdica, domol deocamdată, simfonia de pretutindeni a revărsatului zilei. HOGAȘ, DR. II 109. Iubire e în razele de soare Și farmec în a codrului fanfară... Și-s fericit c-am fost o clipă-n stare Să simt, în marea lumii simfonie, A gîndurilor mele întrupare. VLAHUȚĂ, O. A. I 79. Auzi tu imensa simfonie a tăcerii? DEMETRESCU, O. 144. ◊ Simfonie concertantă v. concertant. ♦ Fig. Îmbinare armonioasă de culori. Orașul era pregătit pentru sărbătoarea de a 2-a zi. Peste tot o simfonie de roșu și jocuri de lumini. SAHIA, U.R.S.S. 23.

SIMFONIE s.f. 1. Compoziție muzicală pentru orchestră, care cuprinde de obicei patru părți. 2. (Fig.) Îmbinare armonioasă de culori. [Gen. -iei. / < fr. symphonie, it. sinfonia, cf. lat., gr. symphonia].

SIMFONIE s. f. 1. compoziție muzicală amplă pentru orchestră, care cuprinde de regulă patru părți. 2. (fig.) ansamblu de elemente armonizate; îmbinare armonioasă de culori. (< fr. symphonie, lat., gr. symphonia)

SIMFONIE ~i f. 1) Compoziție muzicală amplă pentru orchestră, constând din trei sau patru acte. 2) fig. Ansamblu armonios de elemente care concurează la producerea unui anumit efect. ~ de culori. [G.-D. simfoniei] /<lat. symphonia, fr. symphonie, it. sinfonia

simfonie f. 1. împreunare de sunete muzicale.; 2. concert de instrumente de muzică; 3. compozițiune de muzică destinată a fi executată cu instrumente într’un concert: 4. instrumente cu coarde într’o orchestră, în opozițiune cu instrumente de vânt, ce produc armonie.

semfonie sf vz simfonie

sinfonie sf vz simfonie

*sinfoníe f. (vgr. sýmphonia, de sýn, împreună, și phoné, voce V. caco-fonia, fonic, cimpoĭ). Potriveală de sunete, împreunare de sunete muzicale. Concert de instrumente muzicale. Compozitiune muzicală p. orhestră în formula sonateĭ și care cuprinde: 1) un allegro, 2) un adagio, largo saŭ andante, 3) un menuet orĭ scherzo, 4) un finale în rondel saŭ allegro viŭ: sinfoniile luĭ Haydn, Mozart, Beethoven.

simfonie s. f., art. simfonia, g.-d. art. simfoniei; pl. simfonii, art. simfoniile (desp. -ni-i-)

simfonie s. f., art. simfonia, g.-d. art. simfoniei; pl. simfonii, art. simfoniile

simfonie s. f., art. simfonia, g.-d. art. simfoniei; pl. simfonii, art. simfoniile

simfonie

simfonie.

SIMFONIE s. v. acord, aranjament, armonie, combinație, concordanță, contract, convenție, echilibru, înțelegere, învoială, învoire, legământ, pact, potrivire, proporție, proporționalitate, simetrie, tranzacție.

simfonie s. v. ACORD. ARANJAMENT. ARMONIE. COMBINAȚIE. CONCORDANȚĂ. CONTRACT. CONVENȚIE. ECHILIBRU. ÎNȚELEGERE. ÎNVOIALĂ. ÎNVOIRE. LEGĂMÎNT. PACT. POTRIVIRE. PROPORȚIE. PROPORȚIONALITATE. SIMETRIE. TRANZACȚIE.

simfonie (-ii), s. f. – 1. Compoziție muzicală amplă. 2. (Înv.) Acord. – Mr. sinfunie. Fr. symphonie și mai înainte din ngr. συμφονία (Gáldi 251). – Der. simfonic, adj., din fr. symphonique.

simfonie (< gr. συμφωνία; it. sinfonia; fr., engl. symphonie; germ. Symphonie; Sinfonie), specie a genului (I, 1) simfonic cristalizată în perioada clasicismului*, reprezentând transpunerea ciclului (I, 2) sonatei* și a formei de sonată în scritura pentru orchestră*. Termenul s. dobândește sensul de muzică instr. colectivă începând cu sec. 17 (v. sinfonia (II)). Influențată, până către 1750, de sinfonia de operă*, s. se dezvoltă de la această dată autonom, angrenată într-un amplu proces evolutiv, ce cuprinde: a) perfecționarea tehnicii instr.; b) dezvoltarea aparatului orch.; c) substituirea – în muzica orch. – a scriiturii contrapunctice* de tip baroc prin monodia (2) acompaniată; d) conturarea formei de sonată simultan în muzica de cameră* și în lucrările pentru orch. S. ajunge să desemneze o lucrare orch. de mare întindere, structurată într-un ciclu de trei sau patru mișcări (3) – prima având obligatoriu formă de sonată – în etapa premergătoare clasicismului vienez. Menționăm câteva contribuții aduse de compozitori aparținând școlii de la Mannheim*, școlii preclasice vieneze*, școlii it., fiilor lui Bach. Stamitz și Cannabich instaurează bi-tematismul și consacră menuetul* ca parte a treia a ciclului simf.; vienezul G.M. Monn scrie, în 1740, prima s. în patru mișcări; it. Sammartini utilizează resurse contrapunctice în scriitura omofonă; C. Ph. E. Bach amplifică dezvoltarea tematică; fr. Gossec accentuează opoziția tematică și echilibrează expoziția* printr-o repriză* integrală. Tiparul ciclului simfonic este fixat de Joseph Haydn: introducere lentă; I. Allegro – în formă de sonată; II. Andante în formă de lied* sau temă* cu variațiuni*. III. Menuet în formă de lied tripartit compus (menuet – trio (3) – menuet). IV. Allegro (Presto) în formă de rondo* sau sonată. În construcția primei mișcări este caracteristică pentru Haydn utilizarea unor teme de factură pop.; lipsa unui contrast tematic evident (uneori, același material tematic, transpus în tonalitatea (2) dominantei*, îndeplinește funcția de idee secundă), dezvoltări* reduse. W.A. Mozart dă mai mare amploare fiecărei părți a ciclului simf. iar în cadrul formei de sonată aduce un grup tematic secund în tonalitatea dominantei, construiește dezvoltările pe baza materialului tematic din expoziție și atinge tonalitatea reprizei prin secvențe (II, 2) modulatorii cromatice*. În creația lui L. von Beethoven, s. ajunge la o structură complexă și dramatică, dezvoltându-se a) în planul construcției ciclului simfonic, b) în direcția amplificării formei de sonată și c) în planul orchestrației*, astfel: a) în alcătuirea ciclului simfoniei, Beethoven substituie Menuetul prin Scherzo*, operează salturi la tonalități îndepărtate de la o mișcare la alta, tratează cu mai mare libertate partea a doua (în Simf. a VIII-a – Allegretto scherzando), introduce corul în finalul Simf. a IX-a, impregnează cu elemente ale formei de sonată celelalte structuri, obținând forme hibride de tipul lied-sonată sau rondo-sonată; b) în cadrul formei de sonată, expoziția cuprinde un grup tematic secund amplu (în general divizat în patru secțiuni: I. desfășurare melodică, II. ascensiune dinamică, III. punct culminant și IV. concluzie), dezvoltarea, amplificată și mai intens elaborată, conține uneori o temă proprie iar repriza* adiționează adesea o Coda* în care sunt reluate procese dezvoltatoare („dezvoltare terminală”); c) sonoritatea orch. este îmbogățită prin introducerea unor instr. cu timbru* particular, coloristic – c. fag., fl. piccolo, triunghi*, talgere*, tobă* mare – printr-o mai mare mobilitate conferită corzilor grave, prin înglobarea trb. și acordarea unor funcții melodice alămurilor (utilizate anterior doar în susținerea arm.) și, în general, printr-o mare solicitare a resurselor tehnice ale instrumentiștilor. În sec. 19, genul simfonic cunoaște o deosebită înflorire, s. dezvoltându-se în paralel cu alte specii simf. (Poemul* simfonic, rapsodia, uvertura* de concert*) de la care asimilează elemente specifice (program literar, teme folclorice). Se manifestă o nouă concepție asupra ciclului simf., privit nu ca o suită de unități independente ci ca un întreg, unificat fie printr-un program literar (v. programatică, muzică) (ex. Berlioz, Simf. fantastică; Listz, Simf. „Faust” și Simf. „Dante”; Ceaikovski, Simf. „Manfred”), fie prin intermediul unor teme ciclice* (C. Frank, Simf. în re minor; Ceaikovski, Simf. a V-a; Berlioz, Simf. „Fantastica”), fie prin atmosfera unitară pe care o conferă structurile melodice și formulele ritmice variate provenite din muzica folclorică și încorporate scriiturii simf. de F. Mendelssohn-Bartholdy și compozitorii școlilor naționale (B. Smetana, A. Dvorák, N. Rimsky-Korsakov ș.a.). Chiar atunci când tiparele clasice ale ciclului simf. și formei de sonată sunt nealterate, ideile muzicale se desfășoară pe suprafețe ample, antrenând dilatarea dimensiunilor temporale ale părților și sonorității orch. puternice, care să le susțină (de ex. s. compozitorilor Fr. Schubert, R. Schumann, J. Brahms, G. Mahler). Orch. simf. utilizată de romantici atinge proporții impresionante. Ponderea o dețin în continuare instr. de coarde, al căror număr se mărește considerabil; celelalte compartimente timbrale se îmbogățesc prin includerea unor instr. care completează familiile coloristice existente (de ex. în afara cl. în la sau si bemol este introdus cl. mic în mi bemol sau cl. bas., etc.); crește rolul acordat instr. de alamă (Berlioz, Bruckner, Mahler, cultivă cu predilecție sonoritățile puternice ale fanfarelor) și al instr. de percuție*. Exemple notabile de ansambluri vocal-instr. gigantice sunt reunirea a patru coruri și a patru orch. pentru intonarea Recviem-ului de Berlioz, sau Simf. a VIII-a de G. Mahler, compusă pentru opt soliști, două coruri mixte, un cor de copii și o amplă orch. simf. – supranumită „Simf. celor o mie”. Dintre modalitățile de abordare a s. proprii compozitorilor sec. 20, merită menționate două: a) respectarea structurilor ciclului simfonic și a formei de sonată într-o concepție totală lărgită și o scriitură sobră omofon-polifonă, atitudine specifică autorilor neoclasici (Hindemith, Honegger ș.a.); b) introducerea unor procedee noi de organizare a vocabularului sonor ca și o accepțiune diferită a ciclului simf. (devenit fie „frescă” simfonică – simf. „Turangalila” de O. Messiaen – fie suită de piese independente – „Simf. psalmilor” de Stravinski) menținându-se din forma de sonată ideea opoziției unor structuri diferite care generează un proces dezvoltător, transformațional.

simfonie concertantă, compoziție muzicală pentru orchestră* și instrumente soliste*, situându-se între simfonia* propriu-zisă și concertul (2) instrumental. Acest gen apare pe la mijlocul sec. 18 în creația compozitorilor aparținând școlilor de la Mannheim* și Paris, ca o prelungire a vechiului concerto grosso* adaptat la condițiile orch. simf. și ale unei tehnici instr. de virtuozitate. S. celebre au scris Haydn (ob., fg., fl., v. cel. și orch.) și Mozart (ob., cl., corn, fg. și orch.; vl., violă și orch.). Ulterior titulatura dispare, dar ar putea fi considerată ca aparținând aceluiași gen de lucrări: Beethoven (c. triplu concert), Concert pentru vl., vcl., pian și orch. de Brahms (v. dublu concert) și Simfonia spaniolă de Lalo. În creația contemporană reapar s.c., lucrări în care echilibrul dintre solist (sau grupul de soliști) și orch. se stabilește în favoarea acestuia din urmă: Enescu (v. cel și orch.), Lipatti (2 piane și orch.), Ibert (ob. și orch.), Fr. Martin (Mică s. pentru hf., clav., pian și 2 orch. de coarde). Szymanowski (pian și orch.), Prokofiev (v. cel. și orch.).