SINCRETISM, sincretisme, s. n. 1. Contopire a unor elemente eterogene aparținând unor arte diferite (literatură, muzică, dans etc.), caracteristică folclorului și mai ales fazelor primitive de dezvoltare a culturii, când diferitele arte nu erau încă diferențiate. 2. (Fil.) Reunire a unor elemente eterogene aparținând unor doctrine filosofice diferite sau unor religii diferite – Din fr. syncrétisme.

sincretism sn [At: PROT.-POP., N. D. / Pl: ~e / E: fr syncrétisme] 1 Contopire a unor elemente din domeniile unor arte (literatură, muzică, dans), caracteristică folclorului și, în general, fazelor primitive de dezvoltare a culturii. 2 (Flz) Reuniune forțată a unor elemente eterogene din doctrine religioase sau sisteme filozofice diferite, ignorându-se deosebirile dintre ele Si: eclectism (1).

SINCRETISM, sincretisme, s. n. 1. Îmbinare de elemente eterogene aparținând unor arte diferite (literatură, muzică, dans etc.), caracteristică folclorului și mai ales fazelor primitive de dezvoltare a culturii, când diferitele arte nu erau încă diferențiate. 2. (Fil.) Amestec de doctrine filozofice și religii diferite și contradictorii care au fost reunite în mod forțat (ignorându-se deosebirile dintre ele). – Din fr. syncrétisme.

SINCRETISM, sincretisme, s. n. 1. Stare de nediferențiere a elementelor unui fenomen, specifică fazelor primitive de dezvoltare. Sincretismul artei primitive. 2. Amestec de teorii diferite și contradictorii care au fost reunite în mod forțat (ignorîndu-se deosebirile dintre ele).

SINCRETISM s.n. 1. Stare de nediferențiere a elementelor unui fenomen, specifică fazelor primitive de dezvoltare. 2. Contopire a unor elemente de gîndire, de viață socială, artistică etc. într-un complex în care încă nu-și pot semnala specificul. ♦ (Fil.) Amestec de teorii diferite și contradictorii. [< fr. syncretisme, cf. gr. synkretizein – a reuni].

SINCRETISM s. n. 1. stare de contopire și nediferențiere a unor elemente aparținând domeniilor unor arte diferite (literatură, muzică, dans) specifică folclorului și, în general, fazelor primitive de dezvoltare a culturii. ◊ coexistență organică a unor elemente eterogene aparținând filozofiei, religiei, mitologiei, literaturii și artei. (< fr. syncrétisme)

SINCRETISM ~e n. 1) Caracter nediferențiat specific pentru etapa incipientă de dezvoltare a unor fenomene. ~ul artei primitive. 2) filoz. Îmbinare forțată și necritică a unor teorii și doctrine eterogene. /<fr. syncrétisme

sincretism n. sistemă filozofică ce consistă a concilia diferite secte, diferite opiniuni.

*sincretízm n. (vgr. syn-kretismós, unirea mai multor state din Creta contra dușmanuluĭ comun, contopire). Fil. Contopirea a două doctrine filosofice, religioase orĭ artistice. V. eclectizm.

sincretism s. n., pl. sincretisme

sincretism s. n., (lingv.) pl. sincretisme

sincretism s. n., (lingv.) pl. sincretisme

sincretism, noțiune de ordin filozofic-estetic care, particularizată la artă desemnează contopirea într-un tot indivizibil a unor elemente provenite din domenii artistice diferite. Implicarea muzicii în formele sincretice de artă are o vechime milenară. Anumite obiceiuri folclorice (ca de pildă, cele legate de sărbătorile de iarnă), genuri sau subgenuri ale muzicii pop. românești (călușarii*, paparudele*, jocurile* cu strigături* etc.) păstrează reminiscențele s. originar ale artelor, care comporta și fuziunea elementului estetic cu cel magic-religios. Pentru muzică, cea dintâi întruchipare exemplară a s. pe planul artei culte o constituie tragedia* antică elină. Produs al Renașterii* – și deci împărtășind idealul acesteia de resuscitare a valorilor antic. clasice – opera* preia o dată cu modelul tragediei antice și specificul sincretic al acesteia (îmbinând acțiunea dramatică cu muzica vocală* și instrumentală*, baletul*, jocul de scenă, elementele de plastică a spectacolului). Convenționalismul ce se instaurează, în a doua jumătate a sec. 19, în genul operei – ca urmare a absolutizării cantabilității*, a conformării fără rezerve la normele de bel-canto* dictate de opera it. a timpului – afectează nu numai forța dramatică a lucrărilor ci și caracterul lor sincretic. Revigorarea pe aceste planuri a creației (și spectacolului) de operă este realizată de drama muzicală wagneriană (v. operă), al cărei s. comportă o dublă origine: pe de o parte – din nou – în vechea tragedie gr. iar pe de altă parte, în idealul romantic de sinteză a artelor. Diametral opus asocierii convenționale (pe baza unor analogii de suprafață) a modalităților artistice, s. dramei muzicale, rol al unei concepții unice – cea a lui Wagner însuși – reprezintă un tot organic, o reală sinteză; corespondențele de ordin structural și semantic stabilite între muzică și textul poetic (între altele și prin sistemul leitmotivelor*), consensul acestor reprezentări cu cea teatrală (mișcare scenică, lumină, decor) sunt definitorii pentru s. wagnerian ca și pentru acțiunea psihologică complexă pe care el este menit să o exercite asupra publicului. S. cultivat ca ideal estetic de poezia simbolistă – punând în valoare „virtualitățile sincretice ale cuvintelor”, inclusiv „darurile lor muzicale” (R. Sommer) – poate fi considerat drept complementar celui wagnerian, desigur sub rezerva deosebirii dintre caracterul încifrat, virtual al celui dintâi și cel real, efectiv al ultimului. Revirimentul s. artistic în a doua jumătate a sec. 20 are loc sub impulsul unor cerințe socio-estetice complexe (privind îndeosebi transformarea raportului creație-receptare, creator-public, democratizarea și defetișizarea artei etc.) cuprinzătoare forme de spectacol sincretic, polivalent, marea diversitate a acestor forme precum și caracterul lor prin excelență neșablonat. Spectacolul înglobează de această dată modalități de expresie desprinse din contextul lor – artistice și para-artistice – (fragmente de reprezentări teatrale sau plastice, structuri muzicale cvasi-autonome, efecte sonore, proiecții, mișcări sau atitudini coregrafice sau extrase din cotidian etc.) și devenite astfel mai apte să fuzioneze în întregul sincretic. O bună parte a noilor forme de s. sunt variante sau derivate ale spectacolului teatral cunoscut sub denumirea de happening, de la care au moștenit structura liberă, fluctuantă, imprevizibilul desfășurării (rezultat al improvizației* colective pe osatura unor elemente date). Rolul și ponderea elementului muzical în complexul sincretic sunt, în aceste condiții, variabile: de la simpla prezență în cadrul happening-ului (de semnalat totuși că inițierea acestor „forme de teatru” revine, în 1952, unui compozitor, anume J. Cage) la un aport ambiental în spectacolele „sunet și lumină”, în sfârșit, la coordonarea și chiar supraordonarea tuturor celelalte componente ale ansamblului sincretic în producții de felul „spectacolului total” sau al „teatrului instrumental” (cu origini în happening), în care muzica constituie nu numai materia artistică de bază a manifestării ci și fundamentul ei structural. Dominația muzicii în aceste din urmă producții sincretice se exercită fie în modalități improvizatorice ale muzicii aleatorice* (situație în care, prin caracterul ei eminamente actual, muzica răspunde dezideratului general al acestor spectacole, anume relativizarea deosebirilor dintre creator, interpret și public, prin antrenarea lor – reală sau potențială, în fluxul sincretic), fie în forme determinate structural, care asigură, fără echivoc, compozitorului paternitatea de concepție a întregului spectacol. În vastele sinteze audio-vizuale pe care la cele mai multe din noile forme de s. le comportă, tehnicile de înregistrării* și prelucrării electro-acustice contribuie, incontestabil, nu numai la lărgirea sferei de reprezentări a spectacolelor ci la însăși atragerea compozitorului pe făgașul acestui gen de creație.

SINCRETISM s. n. (< fr. syncretisme): fenomen care duce la confundarea cazurilor (N. cu Ac.; D. cu G.); stare de nediferențiere formală a acestora, cu păstrarea diferențelor de sens.