10 definiții pentru „simbolism”   declinări

SIMBOLÍSM s. n. 1. Sistem de simboluri (1), reprezentare prin simboluri. ♦ Spec. Totalitate a simbolurilor proprii unei religii; reprezentare a dogmelor, a preceptelor religioase prin simboluri (1). 2. Curent literar și artistic, constituit în Franța în 1885 și răspândit apoi în toate literaturile europene, apărut ca o reacție la parnasianism și care, considerând lumea ca un ansamblu de simboluri, a căutat să le descifreze, intuind relațiile intime dintre lucruri, fenomene și sufletul omenesc; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent. ◊ Simbolism fonetic = capacitate a structurii fonetice a unui cuvânt sau a unui grup de sunete de a sugera sau de a întări noțiunea pe care o desemnează sau o anumiță atitudine față de ea; legătură dintre un sunet sau un grup de sunete și o anumită idee. – Din fr. symbolisme.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

SIMBOLÍSM s. n. 1. Sistem de simboluri (1), reprezentare prin simboluri. ♦ Spec. Totalitate a simbolurilor proprii unei religii; reprezentare a dogmelor, a preceptelor religioase prin simboluri (1). 2. Curent programatic în literatura și arta universală, constituit la sfârșitul secolului XIX, potrivit căruia valoarea fiecărui obiect și fenomen din lumea înconjurătoare poate fi exprimată și descifrată cu ajutorul simbolurilor; mod de exprimare, de manifestare propriu acestui curent. ◊ Simbolism fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvânt sau a unui grup de sunete de a sugera sau de a întări noțiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine față de ea; legătură dintre un sunet sau un grup de sunete și o anumită idee. – Din fr. symbolisme.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

simbolísm s. n.
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

SIMBOLÍSM n. (la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX) Curent în literatură și artă, care căuta să sugereze, prin valoarea muzicală și simbolică a cuvintelor, nuanțele cele mai subtile ale vieții interioare. /<fr. symbolisme
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

SIMBOLÍSM s.n. 1. Curent în arta și literatura universală, de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, care a încercat, cu ajutorul simbolurilor, să stabilească corespondențe între fenomenele universului fizic și cele ale lumii morale, eliberând totodată versul de rigorile tradiționalismului clasic și căutând prin melodie și armonie verbală să-l apropie de muzică. ♦ (În artele plastice) Practicarea unei arte ideiste și sintetiste în spiritul simbolismului literar. 2. Simbolism fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvânt de a sugera sau a întări noțiunea pe care o desemnează. 3. Curent filozofic idealist potrivit căruia legătura dintre idei nu presupune raporturi de la cauză la efect, ci de la simbol la obiectul reprezentat de acesta, gândirea reducându-se doar la cunoașterea simbolurilor realității. [< fr. symbolisme].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

SIMBOLÍSM s. n. 1. sistem de simboluri destinate a interpreta fapte sau a exprima credințe. 2. curent în literatură și artă, de proveniență franceză, de la sfârșitul sec. XIX și începutul sec. XX, care a încercat, cu ajutorul simbolurilor, să stabilească corespondențe între fenomenele universului fizic și cele ale lumii spirituale, eliberând totodată versul de rigorile tradiționalismului clasic și căutând prin melodie și armonie verbală să-l apropie de muzică. 2. ~ fonetic = capacitatea structurii fonetice a unui cuvânt de a sugera sau întări noțiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine față de ea. (< fr. symbolisme)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

simbolísm s. n.
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

simbolism n. 1. totalitatea simboalelor proprii unei religiuni; 2. știință care expune și explică aceste simboale; 3. curent poetic în Franța pela finele secolului al XlX-lea, care, prin reacțiune în contra artei parnasienilor, a căutat să exprime tainicile raporturi ale lucrurilor cu sufletul nostru. Un curent simbolist s’a ivit și la noi la începutul secolului al XX-lea ca o reacțiune în contra poporanismului (v. această vorbă).
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

*simbolízm n., pl. e (d. simbol). Sistema simbolelor destinate a aduce aminte faptele saŭ a exprima credințele. O pornire a unor poețĭ care, pin acțiune contra parnasienilor, caută să reprezinte lucrurile numaĭ pin ideĭ simbolice ca să provoace anumite stărĭ sufleteștĭ și care, de aceĭa, se mișcă de multe orĭ în sfera viziunilor și visurilor și atribue mare valoare sunetuluĭ cuvintelor (Reprezentanțĭ principalĭ în Francia: Villiers de l’Isle-Adam, Verlaine, Mallarmé, Moréas, Regnier, Maeterlinck, Viélé-Griffin; în Germania maĭ ales: Hofmannsthal, Dörmann ș.a. și, în parte, și Dehmel).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

SIMBOLÍSM (< fr.) s. n. 1. Curent literar apărut în Franța în 1885 și răspândit apoi în toate literaturile europene. Anunțat prin unele laturi ale romantismului târziu (Novalis, Tieck, E. A. Poe, Gérard de Nerval), dar mai ales prin poezia lui Baudelaire, s. a apărut ca o reacție față de tendințele pozitiviste, de scientismul naturalist și de „obiectivismul” parnasienilor. Considerând lumea reală drept un ansamblu de simboluri, senzațiile nefiind decât semne ale ideilor în sens platonician, poetul simbolist caută să interpreteze semnificațiile profunde ale lumii intuind în corelațiile acestor semnificații unitatea ideală a Universului. De aici interesul pentru poezia sinestezică a „corespondențelor”. Cultivând valențele muzicale ale cuvântului, virtualitățile sale incantatorii și sugestive, orchestrația savantă a versificației, s. a investigat zone tematice noi, specifice (orașul tentacular, taverna, spleenul și nevrozele, nostalgia plecărilor, melancoliile autumnale etc.). Mișcare artistică complexă, neomogenă, s. a înglobat tendințe și grupări diverse, de la poeții „blestemați” (Rimbaud, Corbière, Mallarmé, Verlaine), care au premers de fapt constituirea curentului, până la grupul simbolist propriu-zis (G. Kahn. Viélé-Griffin, Stuart Merill) și la „instrumentalismul” lui René Ghil. În celelalte țări europene, s. a cunoscut trăsăturile distincte, condiționate de tradițiile literaturilor naționale, fiind reprezentat, printre alții, de Verhaeren, Rodenbach, Swinburne, T. S. Elliot, Yeats, Rilke, Trakl, Block, Esenin, Briusov, Rubén Dario, M. Machado y Ruiz, Ungaretti, Montale. În literatura română s. a fost anunțat de creația lui Macedonski (care l-a și teoretizat) și de revista și cenaclul său „Literatorul”. După 1900, s. s-a dezvoltat în climatul literar posteminescian și ca o reacție antisămănătoristă, fiind susținut teoretic îndeosebi de Ov. Densusianu. S. românesc a cultivat ca motive predilecte tristețea orașului provincial, dorința evadării în necunoscut, lumea circului, compasiunea pentru dezmoșteniții vieții etc. și a îmbogățit tehnica și universul poetic, numărând printre reprezentanții săi pe: G. Bacovia, I. Minulescu, D. Anghel, Ștefan Petică, N. Davidescu, Elena Farago, Emil Isac ș.a. S. literar a avut ecou și în artele plastice, unde, respingând spiritul pozitivist și observația atentă a lumii senzoriale manifestate de impresionism, s. se caracterizează prin primatul acordat imaginației, evocărilor unor trăiri afective prin imagini simbolice. Manifestul s., publicat de A. Aurier, în 1891, la Paris, îl socotea pe Gauguin drept un reprezentant ideal; G. Moreau, Puvis de Chavannes, O. Redon se încadrează de asemenea în acest curent. Dezvoltat în mai multe direcții, în primul rând a căutărilor tematice, dar și a constituirii unui limbaj plastic specific, s. a adus o serie de contribuții originale, care se regăsesc în unele manifestări artistice de la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20: Școala de la Pont-Aven, nabiștii, arta 1900, expresionismul, suprarealismul, pictura metafizică ș.a. Ecouri ale s. se găsesc și în arta plastică românească, de ex. operele de tinerețe ale lui Șt. Luchian, la D. Paciurea, la Cecilia Cuțescu-Storck. 2. S. fonetic = capacitate a structurii fonetice a unor cuvinte de a sugera sau de a întări noțiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine față de ea, legătura dintre un sunet sau un grup de sunete și o anumită semnificație; este mai evident la interjecții și, în special, la onomatopee.
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de nsho_ci | Semnalează o greșeală | Permalink