PIPIRIG, pipirigi, s. m. Nume dat mai multor plante erbacee care cresc pe malul apelor sau prin locuri umede și mlăștinoase: a) plantă cu tulpina înaltă, cilindrică, de culoare verde și cu flori brune-roșcate, îngrămădite în spice la vârful tulpinii (Schoenoplectus lacustris); b) plantă cu tulpina formată din trei muchii, cu frunze late, cu flori verzi închis (Scirpus silvaticus); c) plantă cu tulpina aspră și rigidă, de culoare cenușie-verzuie sau albăstruie, terminată cu un spic care are la capăt un vârf ascuțit (Equisetum hiemale); d) plantă erbacee perenă cu tulpina triunghiulară, plină pe dinăuntru, cu frunze liniare cu nervuri paralele și cu inflorescențele compuse din 1-4 globușoare (Holoschoenus vulgaris). – Et. nec.

ȚIPIRIG¹ s. m. (Bot.; regional) Pipirig. – Cf. pipirig.

ȚIPIRIG² s. n. Clorură de amoniu (folosită la cositorirea aramei, în soluția unor pile electrice și în diferite reacții chimice). – Cf. scr. caparika.

PIPIRIG ~gi m. Plantă erbacee cu tulpina înaltă netedă, având frunze lungi țepoase și flori mici brune dispuse în inflorescență la vârf. /Orig. nec.

ȚIPIRIG¹ n. pop. Substanță albă, cristalizată, solubilă în apă, întrebuințată, mai ales, la lipirea metalelor; clorură de amoniu. /Orig. nec.

pipirig s. m., pl. pipirigi

țipirig (bot.) s. m.

țipirig (chim.) s. n.

PIPIRIG s. (BOT.) 1. (Bolbochoenus maritimus) (reg.) rogoz. 2. (Holoschoenus vulgaris) (reg.) papură. 3. (Scirpus silvaticus) țipirig. 4. (Schoenoplectus lacustris) rogoz, (reg.) păpurică, țiperig, papură-rotundă. 5. (Equisetum hiemale) (reg.) coadă, capu-câmpului, iarbă-de-cositor. 6. v. stuf.

PIPIRIG s. v. chircitură, pipiriguț, rugină, sfrijitură.

ȚIPIRIG s. (BOT.) 1. (Scirpus silvaticus) pipirig. 2. (Scirpus holoschoenus) (reg.) rogoz.

ȚIPIRIG s. v. clorură de amoniu, rugină, salmiac.