SEIMEN, seimeni, s. m. (în sec. XVII-XVIII, în Țara Românească și în Moldova) Soldat din corpul de ostași mercenari pedeștri înarmați cu sânețe, a căror atribuție era paza Curții domnești. [Var.: silimen^[1], simen s. m.] – Din tc. seğmen.

seimen [At: M. COSTIN, O. 99 / V: (înv) ~ean, sebgan, segban, săiman, săi~, sigmean, sigm~, siiman, siimean, simen, (îvr) săm~, (reg) ~man / Pl: ~i / E: tc seğmen^[1], seyman] 1 sm (În vechea organizare militară a Imperiului Otoman, mpl) Soldat dintr-un corp special al ienicerilor. 2 sm (În vechea organizare militară a țărilor române în sec. XVII și XVIII; mpl) Persoană care făcea parte dintr-un corp de ostași mercenari pedeștri (înarmați cu sânețe), care aveau ca principală atribuție paza curții domnești. 3 am (Reg; îf seiman) Viteaz. corectat(ă)

SEIMEN, seimeni, s. m. (În sec. XVII-XVIII, în Țara Românească și în Moldova) Soldat din corpul de ostași mercenari pedeștri înarmați cu sânețe, a căror atribuție era paza curții domnești. [Var.: siimen, simen s. m.] – Din tc. seğmen.

SEIMEN, seimeni, s. m. (Învechit) Soldat din corpul de infanterie mercenară din Muntenia și Moldova, folosit pentru garda curții domnești. [Pe la 1716 Muntenia avea] dorobanți, roșiori, călărași... seimeni... patruzeci de mii de oameni armați. GHICA, S. 18. Matei Basarab organiză un corp de 2000 sîrbi, bulgari, arnăuți, numit seimeni. BĂLCESCU, O. I 15. – Variante: siimen (SADOVEANU, Z. C. 139), simen (NEGRUZZI, S. I 16) s. m.

SEIMEN ~i m. (în țările românești sec. XVII-XVIII) Ostaș mercenar care își făcea serviciul în garda de pază de la curtea domnitorului. /<turc. seğmen, seymen

SEIMEN s.m. (Mold., ȚR) 1. (La turci) . Soldat dintr-un corp special al ienicerilor. A: Seimen. PSEUDO-AMIRAS (gl.). B: Acolo au ieșit siimenii vizirului și bostangiii împărătești. IST. Ț.R. 2. (În Țările Române) Ostaș mercenar pedestru carea vea ca principală atribuție paza curții domnești. A: I-au dus la odae de siimeni de i-au închis. NCL II, 294. I-au închis giupîneasa ș-au pus și sămenii de i-au râsîpit curțile din Iași. NECULCE; cf. M. COSTIN; NCL II, 296, 301: GHEORGACHI. B: Acest vistier . . . făcea rău, închidea pre la siimeni. R. POPESCU. Variante: sămen (NECULCE), siimen (IST. ȚR.; NCL II, 294, 296, 301): R. POPESCU), simen (GHEORGACHI), sîmen (GHEORGACHI). Etimologie: tc. seğmen.

SIIMEN^[1] s. n. v. seimen.

săiman sm vz seimen

săimen sm vz seimen

sămen sm vz seimen

sebgan sm vz seimen

segban sm vz seimen

seiman am vz seimen

seimean sm vz seimen

sigman^[1] sm vz seimen

sigmean sm vz seimen

sigmen sm vz seimen

siiman sm vz seimen

siimean sm vz seimen

siimen s vz seimen

simean^[1] sm vz seimen

simen sm vz seimen

SIIMEN s. n. v. seimen.

SIIMEN s. m. v. seimen.

SĂMEN s. m. v. seimen.

SIMEN s. m. v. seimen.

SÎMEN s.m. v. seimen.

seimeni m. pl. 1. (la Turci), a treia diviziune a corpului ienicerilor compusă din 34 regimente; 2. (la Români), corp de armată întocmit de Mateiu Basarab și compus din 2000 de lefegii străini (sârbi, bulgari, greci și albanezi), sub comanda unui polcovnic; ei purtau, ca și ienicerii, cepchene și căciuli de coloare roșie (din care cauză cronicarii îi mai numesc și Roșii): după dânșii veniau lefegii cu haine galbene, seimenii și scutelnicii pedeștri OD.; 3. corp analog, instituit în Moldova, servind de gardă Curții (împărțiți în seimeni hătmănești și seimeni agești): seimenii cei iuți cu arce și cu măciuce în felii NEGR. [Turc. SEYMEN, (rostire populară din SEGBAN), lit. păzitori de ogari, șefii lor fiind în acelaș timp căpitani de vânătoare].

segbán V. seĭmean.

seĭmeán n. pl. enĭ (turc. seĭmen, d. pers. seg-ban, păzitor de cînĭ, soldat permanent întrebuințat ca jandarm [seg cîne și ban, păzitor], ngr. seiménis, bg. seĭmen, jandarm, ung. szemény, Cazac). La Turcĭ, soldat dintr’a treĭa diviziune a ĭenicerilor (34 de regimente, care formaŭ la început un corp de vînătorĭ). La Muntenĭ, soldat dintr’un corp de 2000 de lefegiĭ (Albanezĭ, Grecĭ, Sîrbĭ și Bulgarĭ) înființat de Matei Basarab și pus supt comanda unuĭ polcovnic (Eĭ purtaŭ, ca și ieniceriĭ, cepchene roșiĭ și căciulĭ cu fundu roș, din care cauză li se maĭ zicea și roșiĭ. Dar nu erau tot una cu roșiĭ de țară saŭ roșioriĭ). La Moldovenĭ, soldat din garda domnească (Căzărmile lor eraŭ lîngă curtea domnească și serveaŭ și ca închisoare. Uniĭ depindeaŭ de hatman, și de aceĭa se numeaŭ hătmăneștĭ, împărțițĭ în zece bulubășiĭ; alțiĭ depindeaŭ de agă, și de aceĭa se numeaŭ ageștĭ, și eraŭ zece în Iașĭ și cîte cincĭ în fiecare tîrg și aveaŭ rol de jandarmĭ). Și siĭmean, siĭman, simean, sigmean și (Bălc.) segban. V. daraban.

sigmeán V. selmean.

siĭmeán, siîmán, V. seĭmean.

simeán V. seĭmean.

seimen (desp. sei-) s. m., pl. seimeni

seimen (sei-) s. m., pl. seimeni

seimen s. m. (sil. sei-), pl. seimeni

seimen (-ni), s. m. – 1. Corp de infanterie turc. – 2. Infanterie, în Munt. și Mold. – Var. înv. s(i)me(a)n. Mr., megl. seimen. Tc. seymen (Șeineanu, III, 105), cf. ngr. σειμένης, alb., bg. seimen. – Der. seimenesc, adj. (propriu seimenului).

seimen, seimeni, s.m. (înv.) 1. (la pl.) diviziune a corpului ienicerilor în armata turcească, compusă din 34 de regimente. 2. (la pl.) corp de armată întocmit de Matei Basarab, compus din 2000 de lefegii străini (sârbi, bulgari, greci și albanezi) sub comanda unui polcovnic, pentru paza Curții domnești. 3. soldat din acest corp de ostași, înarmat cu sâneață (pușcă). 4. (adj.; reg.; în forma: seiman) viteaz.

SEIMENI, com. în jud. Constanța, situată în V pod. Carasu, pe dr. văii Dunării; 2.104 loc. (2005). Haltă de c. f. (în satul Dunărea), inaugurată la 26 sept. 1895. Pescuit. Bisericile Sf. Gheorghe (în satul S.) și Sf. Dumitru(în satul Seimenii Mici). Rezervație geologică (punctul fosilier Seimenii Mari), extinsă pe 6,7 ha, cu depozite din Cretacicul mediu (Albian) în care se păstrează o faună bogată de amoniți, bivalve și gasteropode foarte bine conservate.