sfârcui¹ vt [At: ANON. CAR. / V: (îvr) sfărcoia / Pzi: sfârcui / E: sfârc + -ui] (Asr) A șfichiui (1).

sfârcui² v vz spârcui¹

sfărcoia v vz sfârcui¹

spărcui v vz spârcui

spârciui v vz spârcui¹

spârcui [At: N. COSTIN, L. 593 / V: (rar) ~rciui, (îrg) spăr~, (înv) sfâ~, (reg) sfăr~ / Pzi: ~esc, spârcui / E: spârc² + -ui] 1-2 vtrm (Îrg; c. i. ființe sau părți ale corpului acestora) A rupe, a tăia etc. în bucăți. 3-4 vtrp (Îrg; c. i. armate, colectivități, mulțimi de oameni etc.) A (se) sparge (6-7). 5-6 vtrp (Îrg; c. i. obiecte, terenuri plantate etc.) A (se) distruge (1-2). 7 vt (Trs) A fura (1).

SFÎRCUI, sfîrcui, vb. IV. Tranz. A plesni cu sfîrcul biciului. Tătarii începeau a mîna pe cei prinși, a-i sfîrcui ș-a-i împunge. SADOVEANU, O. VII 15. O sfîrcui peste piept. SANDU-ALDEA, U. P. 89.

SPÎRCUI, spîrcuiesc, vb. IV. Tranz. (Învechit și regional) A rupe în bucăți; a sfîșia, a sfîrtica, a ciopîrți. Lupii ne-au spîrcuit cele mai bune mioare. SADOVEANU, O. VIII 250. Du-te, mă, și vezi de nu li-i da, cumva, de urmă [oilor]; să nu le hi spîrcuit vro dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele. HOGAȘ, M. N. 190. ♦ A zdrobi, a distruge, a nimici; a pune pe fugă, a risipi, a împrăștia. Băiete, băiete! eram bătrîn atuncea, dar brațele mele uscate multe lifte au spîrcuit. SADOVEANU, O. I 276. ◊ Absol. Rămăseseră însă, în domnia lui Duca-vodă, puține așezări de creștini pe acea vale bogată, căci cu puțini ani înainte iernaseră tătarii fărămînd și spîrcuind. SADOVEANU, Z. C. 70.

A SPÂRCUI ~iesc tranz. înv. A rupe în bucăți (cu mâinile, dinții, colții, ghearele etc.); a sfâșia; a sfârteca. /spârc + suf. ~ui

SPÎRCUI vb. (Mold.) 1. A rupe, a tăia în bucăți, a sfîrteca. Cîți au rămas au început a-i tăia si a-i spărcui și pe unii au prins de vii. AXINTE URICARIUL. 2. A distruge, a nimici; a risipi, a împrăștia. Oastea așa, greu s-au tulburat ... unii de alții fugind, s-au spărcuit toată tabăra. Al. COSTIN. Singur, Mihai-Vodă, văzînd că sta războiul neales, au dat năvală în ardeleni de i-au șpîrcuit. N. COSTIN; cf. CANTEMIR, IST.; NCL II, 296. ◊ Fig. Cîrpiturile mincinoșilor încă a mai destrăma si a spîrcui. CANTEMIR, HR. Variante: șpîrcui (CANTEMIR, IST.; N. COSTIN: NCL II, 296; CANTEMIR, HR.). Etimologie: pol. spierzchač. Vezi și șpîrcuit. Cf. h ă c u i; s t r o p ș i (2).

spârcuì v. 1. a risipi, a împrăștia (sens ieșit din uz); 2. a sfâșia, vorbind de fiare. [Cf. ceh. SPRHATI, a o lua la fugă; pentru raportul logic între cele două sensuri, v. sparge].

spîrcuĭ și -ĭésc, a -ĭ v. tr. (cp. cu spîrcîĭ și sfîrtic). Est. Sfîrtic, sfîșiĭ: lupu a spîrcuit oile. Fig. Nimicesc cu furie. – În Maram. a spărtica.

sfârcui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. sfârcui, 3 sfârcuie, imperf. 1 sfârcuiam; conj. prez. 1 și 2 sg. să sfârcui, 3 să sfârcuie

sfârcui (a ~) (reg.) vb., ind. prez. 1 și 2 sg. sfârcui, 3 sfârcuie, imperf. 3 sg. sfârcuia; conj. prez. 3 să sfârcuie

sfârcui vb., ind. și conj. prez. 1 și 2 sg. sfârcui, 3 sg. și pl. sfârcuie, imperf. 3 sg. sfârcuia

spârcui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, 3 sg. spârcuiește, imperf. 1 spârcuiam; conj. prez. 1 sg. să spârcuiesc, 3 să spârcuiască

spârcui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, imperf. 3 sg. spârcuia; conj. prez. 3 să spârcuiască

spârcui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, imperf. 3 sg. spârcuia; conj. prez. 3 sg. și pl. spârcuiască

SPÂRCUI vb. v. împrăștia, risipi, sfârteca, sfâșia, spulbera, vântura.

spîrcui vb. v. ÎMPRĂȘTIA. RISIPI. SFÎRTECA. SFÎȘIA. SPULBERA. VÎNTURA.