SECURIST, -Ă, securiști, -ste, s. m. și f. Lucrător în serviciul de securitate în perioada comunistă. ♦ P. ext. (Depr.) Persoană care face mult rău celorlalți prin deformări, persecuții etc. – Secur[itate] + suf. -ist.

securist, ~ă smf [At: PREDA, M. S. 24 / Pl: ~iști, ~e / E: secur[itate] + -ist] (Fam) 1 Persoană care a fost în serviciul securității în perioada comunistă. 2 (Dep) Persoană care face mult rău celorlalți (defăimează, persecută etc.).

securist, -ă s. m. f. Persoană care execută ordinele Securității, angajată sau nu a acesteia ◊ „Securistul fie el profesionist cu studii de specialitate sau amator talentat [...] este și rămâne, în esență, trădătorul aproapelui, al semenului său.” ◊ „22” 7/90 p. 6. ◊ „[Casele naționalizate] au fost închiriate, în principal, securiștilor și nomenklaturiștilor, care, cu rari excepții, le ocupă și în prezent.” R.l. 12 V 93 p. 8. ◊ „[Cei doi șefi de stat] s-au îndepărtat înconjurați de securiștii-diplomați.” R.l. 10 VIII 93 p. 8; v. și Ap. 8/95 p. 15; v. și colaboraționist (din secur[itate] + -ist; DN3 – definiție specifică perioadei comuniste)

securistă s. f., g.-d. art. securistei; pl. securiste

*securistă s. f., g.-d. art. securistei; pl. securiste

securistă s. f., pl. securiste

SECURIST s. (fam.) secu.