sdreanță f. 1. bucată ruptă de haină; 2. haină ruptă și învechită. [V. dreanță].

DREANȚĂ 👉 SDREANȚĂ.

sdreanță, sdrențe.

sdreanță (sdrențe), s. f. – Cîrpă ruptă, haină ruptă. – Var. zdreanță și var. Creație expresivă, bazată probabil pe o rădăcină imitativă *sdranț, care ar reproduce zgomotul unei pînze care se rupe, cf. sdrang, sdrîng, cranț, cronț. Numeroase var.: str(e)anță, str(e)amță, (co)tr(e)anță, cotreampă, cotoroanță, ultima cu sensul special de „femeie rea, harpie”, cf. catrință, cotrincioară, dr(e)anță etc. Legătura care s-a vrut să se stabilească cu sl. *sŭdranica, de la sŭdrati „a rupe” (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 101; Iordan, Dift., 87; Tiktin; Drăganu, Dacor., V, 339 și VII, 216), cf. draniță, este posibilă fără a fi necesară. Der. sdrețar, s. m. (rupt, flenduros); sdrențăros (var. sdrențos), adj. (flenduros); sdrențui, vb. (a se rupe, a se sfîșia); sdrențuros (var. trențuros, trențăros, cotrențos etc.), adj. (jerpelit); sdreață, s. f. (linte de apă, Lemnea), cu pierderea nazalității); sdreală, s. f. (zgîrîietură), cu schimb de suf.; sdreli (var. sdrili, streli), vb. (a scrijeli), se află semantic față de sdreanță ca rasgar față de rasguñar (der. din sl. strĕliti „a trage săgeți”, propusă de Cihac, II, 336 și Conev, nu se explică semantic; din sb. drliti „a descoperi” după Scriban, pare dificil); sdrelitură, s. f. (zgîrîietură).