schiptru sn vz sceptru

SCHIPTRU, schiptre, s. n. (Învechit și arhaizant) Sceptru. Trestia își legăna spicul uriaș, pufos și auriu, ca pe un prea înalt schiptru împărătesc. DUMITRIU, P. F. 220. În mîna dreaptă purta schiptrul voievozilor, în cap cucă și peste hainele scumpe cabanița împărătească. SADOVEANU, O. VII 72. Mîna-mi dreaptă abia poate schiptrul țării a-l mai ține. EFTIMIU, Î. 10.

schiptru n. sceptru (formă arhaică): cu schiptru ’n mână EM. [Gr. mod.].

schíptru V. sceptru.

sceptru sn [At: URECHE, ap. LET I, 118/7 / V: (înv) schep~, schip~ (Pl: schiptruri), scrip~, șchip~ (Pl: șchiptruri) / Pl: ~re / E: lat sceptrum, fr sceptre, it scettro, cf ngr σκῆπτρον] 1 Obiect în formă de baston, de obicei încrustat cu metale și cu pietre prețioase, purtat de suverani, de înalții demnitari bisericești, ca simbol al autorității lor. 2 (Pex) Autoritate a unui suveran, a unui prelat (simbolizate de sceptru (1)). 3 (Îs) ~ de fier Autoritate, domnie despotică Si: tiranie. 4 (Fig; de obicei urmat de determinări care indică domeniul) Superioritate, autoritate necontestată a cuiva într-un anumit domeniu Si: supremație. corectat(ă)

scheptru sn vz sceptru

scriptru sn vz sceptru

șchiptru sn vz sceptru

șeptru sn vz sceptru

SCEPTRU, sceptre, s. n. Toiag sau baston frumos împodobit, purtat (mai ales odinioară) de suverani, ca semn al autorității supreme. Pe sceptre și steme și tronuri sfărmate, Trufașă tu calcă. NECULUȚĂ, Ț. D. 40. ◊ (Metaforic) În mînă cu sceptru de flori, Cu stea de lumină pe frunte, Treci mîndră cu pașii ușori Din vale în munte. NECULUȚĂ, Ț. D. 56. ♦ Demnitate, putere, autoritate; conducere, domnie. Mîna care-a dorit sceptrul universului și gînduri Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scînduri. EMINESCU, O. I 134. A uni, subt un singur sceptru, provințiile romîne. NEGRUZZI, S. I 271.

SCEPTRU s.n. Un fel de baston împodobit, care se poartă ca semn al autorității. ♦ (Fig.) Demnitate, putere, mărime, domnie. [Pl. -re, -ruri (s.m.) -ri. / cf. fr. sceptre, lat. sceptrum, gr. skeptron – baston].

SCEPTRU s. n. baston împodobit, purtat de suverani, ca însemn al puterii lor. ◊ (fig.) demnitate, putere, mărire; domnie. (< fr. sceptre, lat. sceptrum)

SCEPTRU ~e n. 1) Baston încrustat cu metal și cu pietre scumpe, purtat de un suveran ca simbol al puterii supreme. 2) fig. Autoritate suverană; putere supremă. /<lat. sceptrum, fr. sceptre, it. scettro

sceptru n. 1. baston de comandă, semn al puterii supreme; 2. fig. autoritate suverană, regalitate: a ambiționa un sceptru; 3. superioritate: Englezii posed sceptrul mărilor.

* scéptru n., pl. e (lat. sceptrum, vgr. skêptron). Un fel de baston saŭ măcĭucă care e insigna suveranitățiĭ. Fig. Suveranitate, domnie: a ambiționa sceptru. Superioritate: Anglia ține sceptru mărilor. Sceptru de fer, domnie aspră și despotică. – Vechĭ schiptru (ngr. skiptron, vsl. skiptrŭ). V. buzdugan, topuz.

schiptru (înv.) s. n., art. schiptrul; pl. schiptre

schiptru (înv.) s. n., art. schiptrul; pl. schiptre

schiptru s. n., art. schiptrul; pl. schiptre

sceptru s. n., art. sceptrul; pl. sceptre

sceptru s. n., art. sceptrul; pl. sceptre

sceptru s. n., art. sceptrul; pl. sceptre

sceptru (pr. sce)

SCHIPTRU s. v. sceptru.

schiptru s. v. SCEPTRU.

SCEPTRU s. v. domnie.

SCEPTRU s. (înv. și reg.) toiag, (înv.) schiptru. (~ domnitorului.)

sceptru s. v. DOMNIE.

SCEPTRU s. (înv. și reg.) toiag, (înv.) schiptru. (~ domnitorului.)

sceptru (-re), s. n. – Baston, simbol al autorității. – Var. înv. schiptru. Mr. schiptru. Lat. sceptrum (sec. XIX), și var. din mgr. σϰήπτρον (Murnu 50), cf. sl. skiptrŭ (Vasmer, Gr., 133). Sec. XVII.