SCHEUNAT s. n. Scheunare, chelălăit. [Pr.: sche-u-] – V. scheuna.

scheunat sn [At: AGÂRBICEANU, P. M. 20 / P: sche-u~ / V: ~nit, șche~ / Pl: ? / E: scheuna] 1-3 Schelălăială (1-3).

SCHEUNAT s. n. Scheunare, chelălăit. [Pr.: sche-u-] – V. scheuna.

SCHEUNAT s. n. Scheunare, chelălăit. Am auzit pe sub pămînt scheunînd un cățel luat de ape... a trecut scheunatul pe sub mine, s-a lot dus la vale. CAMILAR, N. II 202. – Variantă: șcheunat (CAMILAR, N. I 153) s. n.

SCHEUNAT n. 1) v. A SCHEUNA. 2) Sunet caracteristic prelung, scos, mai ales, de câini. /v. scheuna

SCHEUNA, scheaun, vb. I. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale; la pers. 3) A scoate sunete ascuțite și repetate de durere, de bucurie; a chelălăi. ♦ Fig. (Fam.: despre oameni) A se văita, a plânge. [Pr.: sche-u-] – Probabil formație onomatopeică.

chiauna v vz scheuna

chiona v vz scheuna

scauoi v vz scheuna

scăoi v vz scheuna

scăuăi^[1] v vz scheuna

scăui v vz scheuna

scăuna v vz scheuna

scheuna vir [At: EMINESCU, O. IV, 81 / P: sche-u~ / V: (reg) schiaona, schiauăna, schiau~, schiauona, schie~, schioni, schiuăna, schiuna, scauoi^[1], scăoi (Pzi: și 3 scăoie), (Pzi: 3 scăuăiește), scăui (Pzi: 3 scăuiește), scău~, șcău~, șcheaona, șcheuna, șchiauna, șchiauona, știau~ / Pzi: scheaun, (rar) scheun / E: fo cf scheau] 1-2 A schelălăi (1-2). corectat(ă)

scheunit sn vz scheunat

schiaona v vz scheuna

schiauăna v vz scheuna

schiauna v vz scheuna

schiauona v vz scheuna

schieuna v vz scheuna

schioni v vz scheuna

schiuăna v vz scheuna

schiuna v vz scheuna

șcheuna v vz scheuna

șcheunat, ~ă a vz scheunat

CHIAUNA (-un) vb. intr. = SCHEUNA: un haitic de cîini, chiaunînd și urlînd, au năpădit în sfîntul lăcaș (CAR.).

SCHEUNA, scheaun, vb. I. Intranz. (Despre câini, rar despre alte animale; la pers. 3) A scoate sunete ascuțite și repetate de durere, de bucurie; a chelălăi. ♦ Fig. (Fam.; despre oameni) A se văita, a plânge. [Pr.: sche-u-] – Probabil formație onomatopeică.

SCHEAUNA vb. I v. scheuna.

SCHEUNA, scheaun, vb. I. Intranz. (Despre cîini, uneori și despre alte animale) A scoate sunete ascuțite și repetate (de durere, mai rar de bucurie), a chelălăi. Cîinele se trăsese îndărăt în cotețul lui și scheuna încet. DUMITRIU, N. 162. A răbdat ce-a răbdat vulpea, a scheunat, s-a repezit chefnind spre ieșire. STANCU, D. 431. Cînele o urma supus, scheunînd din cînd în cînd, moale. SADOVEANU, B. 211. ◊ Refl. Fig. Poate cînd te-oi privi atît... scheunîndu-te ca un cîine prins, m-oi vindeca de tine! CAMIL PETRESCU, T. II 239. – Variante: scheauna, șcheuna (CAMILAR, N. I 153) vb. I.

ȘCHEUNA vb. I v. scheuna.

ȘCHEUNAT s. n. v. scheunat.

SCHIAUNA vb. I. v. scheuna.

A SCHEUNA pers. 3 scheaună intranz. 1) (mai ales despre câini) A scoate sunete ascuțite și jalnice. 2) fig. fam. (despre copii) A plânge prefăcut fără lacrimi și cu glas înăbușit; a scânci. /Onomat.

scheunà v. Mold. a schelălăi: câinele a scheunat. [Onomatopee (din scheu-scheu! ce exprimă lătratul dureros al câinilor)].

schéun, a -á v. intr. (rudă cu schincănesc și scîncesc. Cp. cu mĭeun). Gem, schelălăĭesc foarte încet, cum fac cîniĭ cînd așteaptă la ușă și nu li se deschide saŭ aŭ altă nemulțămire saŭ și cînd se gudură: scheunînd ușor, dădea din coadă (VR 1911, 12, 419), scheaună, să scheune. – Și schion, a schioni (Munt. est.) și cheun, a cheuna (Munt. vest CL. 1910, 5, 551 și Trans. Agrb. Înt. 24).

scheunat (desp. sche-u-) s. n.

scheunat (sche-u-) s. n.

scheunat s. n. (sil. sche-u-)

scheuna (a ~) (a schelălăi) (desp. sche-u-) vb., ind. prez. 3 scheaună, imperf. 3 pl. scheunau; conj. prez. 3 să scheaune

scheuna (a ~) (sche-u-) vb., ind. prez. 3 scheaună; conj. prez. 3 să scheaune

scheuna vb. (sil. sche-u-), ind. prez. 3 sg. și pl. scheaună; conj. prez. 3 sg. și pl. scheaune

scheuna (ind. prez. 3 sg. și pl. scheaună)

schiaun, schiauni 2, schiaună 3, scheunăm 1 pl., scheune 3 conj., scheunam 1 imp., scheuna inf.

scheuna (schiaun, -at), vb. – 1. A lătra, a chelălăi. – 2. A țipa, a se văita. – Var. cheuna, chiauna, schiauna, șcheuni, schiona. Creație expresivă, bazată pe *chiau, care imită glasul plîngăreț al cîinelui, cf. chiu și chefni, mieuna < miau. Tiktin a intuit caracterul imitativ al creației, dar a pornit de la o bază *sklab, imposibilă în rom. După părerea greșită a lui Cihac, II, 330, din sl. skomati „a geme”. – Der. scheunătură, s. f. (lătrătură).

scheuna, scheaun v. i. (d. oameni) a se văita, a (se) plânge

SCHEUNAT s. v. schelălăit.

SCHEUNAT s. chelălăială, chelălăit, chelălăitură, schelălăială, schelălăit, schelălăitură, scheunare, scheunătură, (rar) scheaun. (~ de cîine.)

SCHEUNA vb. v. schelălăi.

SCHEUNA vb. a chelălăi, a schelălăi, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)