SCHELĂLĂIT s. n. Chelălăit¹. – V. schelălăi.

schelălăit sn [At: AGÂRBICEANU, A. 107 / V: scherlăit, scher~, schiol~ / Pl: ~uri / E: schelălăi] Schelălăială (1-3).

SCHELĂLĂIT, schelălăituri, s. n. Chelălăit¹. – V. schelălăi.

SCHELĂLĂIT s. n. v. chelălăit.

SCHELĂLĂIT n. 1) v. A SCHELĂLĂI. 2) Sunet caracteristic, ascuțit și repetat, scos mai ales de câini. /v. a schelălăi

SCHELĂLĂI, pers. 3 schelălăie, vb. IV. Intranz. A chelălăi. – Pref. s- + chelălăi.

chelăcăi v vz chelălăi

chelălăi vi [At: BIBLIA (1688), 47 / V: schechi~, chiol~, ~lăcăi, sche~, schi~, schelălui, schilăi, schiol~, (reg) cherlăi, chie~ / Pzi: ~ies și ~lăi / E: fo cf (s)cheuna, chiloman] 1 (D. cîini sau d. vulpe, spc d. copoi sau d. căței) A scoate sunete plângătoare, ascuțite și dese (de durere sau, mai rar, de bucurie sau când găsesc vânat). 2 (Pan; d. copii) A plânge continuu Si: a scânci, a zmârcăi. 3 (Îf schelălăi) A geme.

chelălăit¹ sn [At: ODOBESCU, S. III, 134 / V: sche~, schiol~ / Pl: ~uri / E: chelălăi] Chelălăitură.

chilălăi v vz chelălăi

chilălău sms vz chelălăi^[1]

chiolălăi v vz chelălăi

scălălăi v vz schelălăi

scelâlâi v vz schelălăi

schelăi v vz schelălăi

schelălăi [At: KLEIN, D. 420 / V: (reg) scăl~, scelâlâi, șchelui, ~ăloi, ~ălui, ~elăi, ~erlăi, ~erl~, schilăi, schil~, schiol~, schirloloi, schiuli, șchil~, ștelălui / Pzi: 3 schelălăie, (rar) ~ește / E: s- + chelălăi] 1 vi (D. câini, pgn, d. alte animale) A scoate sunete plângătoare, ascuțite și repetate (de obicei de durere) Si: a chelălăi (1), a scheuna (1), (reg) a schencăni (1). 2-3 vir (D. oameni, mai ales d. copii mici; dep; pan) A plânge (continuu, strident) Si: a scheuna (2). 4 vt (Mun; îf scherlăi; c. i. copii) A bate (făcând să plângă, să urle).

schelăloi v vz schelălăi

schelălui v vz schelălăi

scherlăi v vz schelălăi

scherlăit¹ sn vz schelălăit

scherlălăi v vz schelălăi

scherlălăit sn vz schelălăit¹

schilăi v vz schelălăi

schilălăi v vz schelălăi

schiolălăi v vz schelălăi

schiolălăit sn vz schelălăit corectat(ă)

schirloloi v vz schelălăi

schiuli v vz schelălăi

șchelui v vz schelălăi

șchilălăi v vz schelălăi

ștelălui v vz schelălăi

CHELĂLĂI, chelălăi, vb. IV. Intranz. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîngătoare, ascuțite și dese. V. scheuna. Dar dată că lighioanele încep să chelălăie. GALACTION, O. I 49. Aiurit de huiduituri, de amenințările puștilor și de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea făcînd niște salturi nebunești și chelălăind într-un chip infernal. CARAGIALE. O. II 77. Dolfa rău chelălăia. TEODORESCU, P. P. 515. ◊ Fig. (Rar, despre oameni) Copiii tremură, se feresc, încep să chelălăie. STANCU, D. 156. – Variante: schelălăi (LESNEA, I. 127, ALECSANDRI, P. III 206, ȘEZ. VII 66), schilăi (RETEGANUL, P. IV 46), schiolălăi (HOGAȘ, M. N. 187) vb. IV.

CHELĂLĂIT¹ s. n. Faptul de a chelălăi; chelălăi tură, chelălăială. Pare că se și aude... chelălădtul lor [al cîinilor], de bucurie sau de durere. ODOBESCU, S. III 134. – Variantă: schelălăit (C. PETRESCU, C. V. 148) s. n.

SCHILĂI vb. IV v. chelălăi.

SCHIOLĂLĂI vb. IV v. chelălăi.

CHELĂLĂI, pers. 3 chelălăie, vb. IV. Intranz. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîngătoare, ascuțite și dese. [Var.: schelălăi vb. IV] – Onomatopee.

CHELĂLĂIT¹ s. n. Faptul de a chelălăi; chelălăială. [Var.: schelălăit s. n.]

A CHELĂLĂI ~iește intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete ascuțite și tânguitoare; a scheuna. 2) fig. pop. (mai ales despre copii) A plânge cu sunete dese. [Sil. -lă-i] /Onomat.

A SCHELĂLĂI pers. 3 schelălăie intranz. 1) (mai ales despre câini) A scoate sunete ascuțite, dese și repetate. 2) fig. fam. (despre copii) A plânge cu sughițuri dese și repetate. /s + a chelălăi

chelălăi v. 1. a urla văitându-se (de câini când îi bate rău cineva); 2. fig. a plânge neîncetat (de copii). [Onomatopee].

schelălăì v. a chelălăi: (câinii) schelălăesc sălbatic, rod oasele deoparte AL. [V. chelălăì].

chelácăĭ, a -ăcăí v. intr. (ung. kelekólálni, a te zvîrcoli). Munt. est. Chelălăĭesc, vorbind de cînĭ. Iron. Plîng, scîncesc. V. refl. Chelălăĭesc. Plîng, scîncesc.

chelălăĭésc v. intr. (ca și chelacăĭ). Vest. Țip de durere, vorbind de cînĭ. – Și schelălăĭesc (Munt. Mold.) chĭolălăĭesc, schĭolălăĭesc și schĭórlăĭ (Mold.), chilălăĭesc, schilălăĭesc și (Olt.) schílăĭ și -ĭésc.

chilălăĭésc, V. chelălăĭesc.

chĭolălăĭésc, V. chelălăĭesc.

schilă(lă)ĭésc V. chelălăĭesc.

schĭolăi- V. chelăi-.

!schelălăit s. n., pl. schelălăituri

*schelălăit s. n.

chelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chelălăie, imperf. 3 pl. chelălăiau; conj. prez. 3 să chelălăie

chelălăit s. n.

schelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 schelălăie, imperf. 3 pl. schelălăiau; conj. prez. 3 să schelălăie

chelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăia; conj. prez. 3 să chelălăie

chelălăit s. n.

*schelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 schelălăie, imperf. 3 sg. schelălăia; conj. prez. 3 să schelălăie

chelălăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăia

chelălăit s. n.

schelălăi vb., ind. prez. 3 sg. schelălăie

schelălăesc, -lăește 3, -lăiam 1 imp.

SCHELĂLĂIT s. chelălăială, chelălăit, chelălăitură, schelălăială, schelălăitură, scheunare, scheunat, scheunătură, (rar) scheaun. (~ de câine.)

SCHELĂLĂIT s. chelălăială, chelălăit, chelălăitură, schelălăială, schelălăitură, scheunare. scheunat, scheunătură, (rar) scheaun. (~ de cîine.)

CHELĂLĂI vb. v. schelălăi.

CHELĂLĂIT s. v. schelălăit.

SCHELĂLĂI vb. a chelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Câinele ~.)

CHELĂLĂI vb. a schelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)

CHELĂLĂIT s. chelălăială, chelălăitură, schelălăială, schelălăit, schelălăitură, scheunare, schcunat, scheunătură, (rar) scheaun. (~ de cîine.)

SCHELĂLĂI vb. a chelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)

chelălăi (-ăesc, -it), vb. – A scheuna (despre cîini). – Var. schelălăi. Creație expresivă, cf. ngr. ϰελρίζω „a murmura”, prov. quila, fr. (Marne) quialer, cu aceeași accepție. – Der. chelălăială, chelălăitură, chelălăit, chilălău, s. f. și n. (scheunat). Cf. schilă.