SCHELĂLĂI, pers. 3 schelălăie, vb. IV. Intranz. A chelălăi. – Pref. s- + chelălăi.

schelălăi [At: KLEIN, D. 420 / V: (reg) scăl~, scelâlâi, șchelui, ~ăloi, ~ălui, ~elăi, ~erlăi, ~erl~, schilăi, schil~, schiol~, schirloloi, schiuli, șchil~, ștelălui / Pzi: 3 schelălăie, (rar) ~ește / E: s- + chelălăi] 1 vi (D. câini, pgn, d. alte animale) A scoate sunete plângătoare, ascuțite și repetate (de obicei de durere) Si: a chelălăi (1), a scheuna (1), (reg) a schencăni (1). 2-3 vir (D. oameni, mai ales d. copii mici; dep; pan) A plânge (continuu, strident) Si: a scheuna (2). 4 vt (Mun; îf scherlăi; c. i. copii) A bate (făcând să plângă, să urle).

A SCHELĂLĂI pers. 3 schelălăie intranz. 1) (mai ales despre câini) A scoate sunete ascuțite, dese și repetate. 2) fig. fam. (despre copii) A plânge cu sughițuri dese și repetate. /s + a chelălăi

schelălăì v. a chelălăi: (câinii) schelălăesc sălbatic, rod oasele deoparte AL. [V. chelălăì].

chelăcăi v vz chelălăi

chelălăi vi [At: BIBLIA (1688), 47 / V: schechi~, chiol~, ~lăcăi, sche~, schi~, schelălui, schilăi, schiol~, (reg) cherlăi, chie~ / Pzi: ~ies și ~lăi / E: fo cf (s)cheuna, chiloman] 1 (D. cîini sau d. vulpe, spc d. copoi sau d. căței) A scoate sunete plângătoare, ascuțite și dese (de durere sau, mai rar, de bucurie sau când găsesc vânat). 2 (Pan; d. copii) A plânge continuu Si: a scânci, a zmârcăi. 3 (Îf schelălăi) A geme.

chilălăi v vz chelălăi

chilălău sms vz chelălăi^[1]

chiolălăi v vz chelălăi

scălălăi v vz schelălăi

scelâlâi v vz schelălăi

schelăi v vz schelălăi

schelăloi v vz schelălăi

schelălui v vz schelălăi

scherlăi v vz schelălăi

scherlălăi v vz schelălăi

schilăi v vz schelălăi

schilălăi v vz schelălăi

schiolălăi v vz schelălăi

schirloloi v vz schelălăi

schiuli v vz schelălăi

șchelui v vz schelălăi

șchilălăi v vz schelălăi

ștelălui v vz schelălăi

CHELĂLĂI, chelălăi, vb. IV. Intranz. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîngătoare, ascuțite și dese. V. scheuna. Dar dată că lighioanele încep să chelălăie. GALACTION, O. I 49. Aiurit de huiduituri, de amenințările puștilor și de loviturile tinichelii, nenorocitul animal fugea făcînd niște salturi nebunești și chelălăind într-un chip infernal. CARAGIALE. O. II 77. Dolfa rău chelălăia. TEODORESCU, P. P. 515. ◊ Fig. (Rar, despre oameni) Copiii tremură, se feresc, încep să chelălăie. STANCU, D. 156. – Variante: schelălăi (LESNEA, I. 127, ALECSANDRI, P. III 206, ȘEZ. VII 66), schilăi (RETEGANUL, P. IV 46), schiolălăi (HOGAȘ, M. N. 187) vb. IV.

SCHILĂI vb. IV v. chelălăi.

SCHIOLĂLĂI vb. IV v. chelălăi.

CHELĂLĂI, pers. 3 chelălăie, vb. IV. Intranz. (Despre cîini sau, rar, despre alte animale) A scoate urlete plîngătoare, ascuțite și dese. [Var.: schelălăi vb. IV] – Onomatopee.

A CHELĂLĂI ~iește intranz. 1) (despre câini) A scoate sunete ascuțite și tânguitoare; a scheuna. 2) fig. pop. (mai ales despre copii) A plânge cu sunete dese. [Sil. -lă-i] /Onomat.

chelălăi v. 1. a urla văitându-se (de câini când îi bate rău cineva); 2. fig. a plânge neîncetat (de copii). [Onomatopee].

chelácăĭ, a -ăcăí v. intr. (ung. kelekólálni, a te zvîrcoli). Munt. est. Chelălăĭesc, vorbind de cînĭ. Iron. Plîng, scîncesc. V. refl. Chelălăĭesc. Plîng, scîncesc.

chelălăĭésc v. intr. (ca și chelacăĭ). Vest. Țip de durere, vorbind de cînĭ. – Și schelălăĭesc (Munt. Mold.) chĭolălăĭesc, schĭolălăĭesc și schĭórlăĭ (Mold.), chilălăĭesc, schilălăĭesc și (Olt.) schílăĭ și -ĭésc.

chilălăĭésc, V. chelălăĭesc.

chĭolălăĭésc, V. chelălăĭesc.

schilă(lă)ĭésc V. chelălăĭesc.

schĭolăi- V. chelăi-.

schelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 schelălăie, imperf. 3 pl. schelălăiau; conj. prez. 3 să schelălăie

*schelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 schelălăie, imperf. 3 sg. schelălăia; conj. prez. 3 să schelălăie

schelălăi vb., ind. prez. 3 sg. schelălăie

chelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chelălăie, imperf. 3 pl. chelălăiau; conj. prez. 3 să chelălăie

chelălăi (a ~) vb., ind. prez. 3 chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăia; conj. prez. 3 să chelălăie

chelălăi vb., ind. și conj. prez. 3 sg. și pl. chelălăie, imperf. 3 sg. chelălăia

schelălăesc, -lăește 3, -lăiam 1 imp.

SCHELĂLĂI vb. a chelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Câinele ~.)

SCHELĂLĂI vb. a chelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)

CHELĂLĂI vb. v. schelălăi.

CHELĂLĂI vb. a schelălăi, a scheuna, (reg.) a țilăi. (Cîinele ~.)

chelălăi (-ăesc, -it), vb. – A scheuna (despre cîini). – Var. schelălăi. Creație expresivă, cf. ngr. ϰελρίζω „a murmura”, prov. quila, fr. (Marne) quialer, cu aceeași accepție. – Der. chelălăială, chelălăitură, chelălăit, chilălău, s. f. și n. (scheunat). Cf. schilă.