scalpel sn [At: NEGULICI / Pl: ~e, ~uri / E: fr scalpel^[1], lat scalpellum] Instrument în formă de cuțitaș, cu mâner îngust și cu lamă acuțită, de obicei curbă, prevăzută cu unul sau cu două tăișuri, folosit la disecții anatomice.

SCALPEL, scalpele, s. n. Cuțitaș cu lamă ascuțită, de obicei curbă, cu unul sau cu două tăișuri, folosit la disecțiile anatomice și în chirurgie. Moare brusc în chip absurd, de septicemie; făcînd o operație, s-a tăiat la un deget cu scalpelul. SADOVEANU, E. 242. ◊ Fig. Scalpelul criticei, satirei și analizei a intrat mai adînc în viața noastră socială. GHEREA, ST. CR. I 333. A studiat și a urmat dezvoltarea ciocoiului, și a cercetat, sub toate fazele, această clasă cu scalpelul spiritului său investigator. GHICA, S. A. 81.

SCALPEL s.n. Instrument cu lamă ascuțită, folosit pentru incizii și disecții și în chirurgie. [< fr. scalpel, cf. lat. scalpellum].

SCALPEL s. n. instrument cu lamă ascuțită, pentru incizii și disecții. (< fr. scalpel, lat. scalpellum)

SCALPEL, scalpele, s.n. Bisturiu cu tăișul convex, folosit la disecție.

SCALPEL ~e n. Instrument chirurgical în formă de cuțit cu tăiș convex, folosit la disecții; bisturiu. /<fr. scalpel, lat. scalpellum

scalpel n. cuțit de disecat.

* scalpél n., pl. e (lat. scalpellum, dim. d. scalprum, briceag). Cuțitaș chirurgic p. inciziunĭ și disecțiunĭ. V. bisturiŭ.

scalpel s. n., pl. scalpele

scalpel s. n., pl. scalpele

scalpel s. n., pl. scalpele