SCÂRȚ interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, strident produs de uși, roți etc. ♦ Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, alternativ al unui lucru care se mișcă când într-un sens, când în altul. ♦ Compus: (depr.) scârța-scârța-pe-hârtie s. m. = funcționar, conțopist. 2. Cuvânt care imită zgomotul caracteristic produs de încălțăminte în timpul mersului. ♦ (Substantivat) Adaos (din piele) la încălțăminte, pentru a o face să scârțâie în timpul mersului. 3. (Fam.) Exclamație de dezaprobare, de împotrivire sau de dispreț față de afirmația cuiva; da’ de unde! vorbă să fie! [Var.: scârța, scârțai interj.] – Onomatopee.

scârț [At: I. GOLESCU / V: ~ța, ~țai, (rar) scarț, ~ță, (reg) scărț, scorț / E: fo] 1 i (Are) Cuvânt care imită zgomotul specific ascuțit, strident produs de unele obiecte, corpuri, substanțe etc. (sau de părți ale lor) prin frecare, prin apăsare, prin deplasare etc. 2 sm (Dep; îc) ~a-~a ori (rar) ~ă-~ă (pe hârtie) Funcționar. 3 i (Are) Cuvânt care imită zgomotul caracteristic produs de încălțăminte, în timpul mersului. 4 sm Adaos special la încălțăminte, pentru a o face să scârțâie (1) în timpul mersului Si: scârțâitoare (5), (reg) scârțâiaș. 5 i (Reg; rep; îf scârța) Cuvânt care imită sunetele ascuțite produse de anumite insecte. 6 i (Fam) Exclamație de dezaprobare, de împotrivire, de indiferență sau de dispreț față de spusele cuiva Si: aș! da de unde!, vorbă să fie!, (fam) zexe!

SCÂRȚ interj. 1. Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, strident produs de uși, roți etc. ♦ Cuvânt care imită zgomotul ascuțit, alternativ al unui lucru care se mișcă când într-un sens, când în altul. ♦ Compus; (depr.) scârța-scârța-pe-hârtie s. m. = funcționar, conțopist. 2. Cuvânt care imită zgomotul caracteristic produs de încălțăminte în timpul mersului. ♦ (Substantivat) Adaos (din piele) la încălțăminte, pentru a o face să scârțâie în timpul mersului. 3. (Fam.) Exclamație de dezaprobare, de împotrivire sau de dispreț față de afirmația cuiva; da’ de unde! vorbă să fie! [Var.: scârța, scârțai interj.] – Onomatopee.

SCÂRȚ² ~i m. Adaos din piele, care face ca încălțămintea să scârțâie în timpul mersului. Pantofi cu ~. /Onomat.

SCÂRȚ¹ interj. (se folosește pentru a reda zgomotul ascuțit și strident produs de uși, roți, de încălțăminte în timpul mersului). ◊ Scârța-scârța pe hârtie conțopist; funcționar de cancelarie. [Var. scârța] /Onomat.

scârț! int. imită sunetul corpurilor ce se freacă tare: ușa, carul face scârț. [Onomatopee]. ║ m. scârțăitoare: scârți uitase să puie la ciuboate CR.

cârț i vz scârț

scarț i vz scârț

scărț v vz scârț

scârța i vz scârț

scârțai i vz scârț

scârță i vz scârț

scorț¹ i vz scârț

SCÎRȚ interj. (Și în forma scîrți) 1. Onomatopee care redă zgomotul ascuțit, strident produs de scîrțîitul ușilor, roților etc. Cea mai mare din surori, care era păstrătoarea cheilor, băgă cheia în broasca ușii și, întorcînd-o nițel, scîrț! ușa se deschise. ISPIRESCU, L. 50. ◊ Expr. Hîrți încoace (sau încolo), scîrți încolo v. hîrți¹. ♦ (Adesea repetat) Redă scîrțîiturile alternative ale unui lucru care se mișcă cînd într-un sens, cînd într-altul. Hașca, clătinată de vînt, mai face iarăși scîrț, scîrț. SBIERA, P. 2. 2. (Mai ales repetat) Onomatopee care redă zgomotul caracteristic produs uneori de încălțăminte în timpul mersului. Cizmele oglindă, lună. Sabia: zdronc-zdronc... Cizmele: scîrț-scîrț. STANCU, D. 308. ♦ (Substantivat, m.) Adaos sau potriveală la încălțăminte, pentru a o face să scîrțîie în timpul mersului. Tăsică e grefier la judecătorie, e acritură. Umblă îmbrăcat nemțește, cu scîrț la pantofi. STANCU, D. 87. Începu să coboare scările în spirală cu oribilele lui ghete cu scîrț. C. PETRESCU, C. V. 289. Numai scîrți uitase Pavel să puie... și pentru asta rău s-a stricat inima lui Mogorogea. CREANGĂ, A. 103. 3. (Familiar, exclamație de dezaprobare sau de dispreț față de afirmația cuiva) Da de unde, vorbă să fie. – Variantă: scîrți interj.

SCÎRȚA interj. (Și în forma scîrțai; numai repetat) Onomatopee care redă un scîrțîit repetat, prelungit. Apucă, omule, boii de funie, cîrmește, întoarnă carul și scîrța-scîrța, numai ce-i vezi acasă. SEVASTOS, N. 50. ◊ (Substantivat, depreciativ, în expr.) Scîrța-scîrța pe hîrtie = impiegat, funcționar, conțopist. Un bărbat falnic ca mine să fie dat în vileag de un scîrțai-scîrțai pe hîrtie? SADOVEANU, E. 221. Iacă, niște papugii... niște scîrța-scîrța pe hîrtie! Îi știm noi! CARAGIALE, O. I 44. – Variantă: scîrțai interj.

SCÎRȚAI interj. v. scîrța.

SCÎRȚI interj. v. scîrț.

hârț... scârț! int. ce redă sgomotul unei trageri alternative: când să suie carul... hârț! încolo, scârț! încolo, carul se da înapoi CR.

scârța-scârța m. fam. mâzgălitor de hârtie, scriitoraș (ironic): niște scârța-scârța pe hârtie CAR.

scîrț, interj. care arată zgomotu făcut de o roată orĭ ușă neunsă ș.a. S.n., pl. urĭ. Pele pe care uniĭ cizmarĭ o pun într’adins la ghete ca să scîrțîĭe la mers.

scîrța-scîrța, interj. care arată un scîrțîĭt des și repetat: ce tot scîrța-scîrța (= scîrțîĭțĭ) cu ușa ceĭa, măĭ copiĭ? – Și scîrțaĭ-scîrțaĭ.

scârț² s. n.

scârț¹ interj.

+scârț, Marițo (fam., pop.) loc. interj.

!scârț² s. n.

!scârț¹ interj.

scârț s. m., pl. scârți

scârț/scârța/scârțai interj.

+ete scârț/iete scârț (fam.) interj. + interj.

scîrț, interj. – Imită hîrșîitul sau pîrîitul. – Var. scîrță. Creație expresivă, cf. pîrț. – Der. scîrțîi (var. scîrții, Banat (s)cîrțăi; mr. cărținescu, cărținire), vb. (a pîrîi, a trosni, a scrîșni; a rîcîi), cf. bg. (s)kărcam (Conev 95), ceh. skŕećeti, ngr. ϰριτσανίζω (› mr.), it. scricciolare, germ. kratzen; cherțăni, vb. (a țipa); scîrțîială (var. scîrțîitură), s. f. (faptul de a scîrțîi, zgomot ascuțit); scîrțîitoare, s. f. (duruitoare, huruitoare).

scârț I. interj. da’ de unde!, ei aș! II. s. invar. polistiren.

ete fleoșc! / pula! / scârț! interj. (vulg., obs.) 1. nu-mi pasă! 2. nu sunt de acord! 3. nu cred!

SCÂRȚ s. (rar) scârțâitoare. (~ la încălțăminte.)

SCÎRȚ s. (rar) scîrțîitoare. (~ la încălțăminte.)