sbierà v. 1. a striga tare și neplăcut, vorbind de măgari și de vaci; 2. fam. a striga în gura mare (de mânie, de durere): sbiară ca un îndrăcit. [Lat. *EXBELARE].

sbier.

sbiera (zbier, zbierat), vb. – A mugi, a rage, a răcni, a orăcăi. – Var. zbiera. Mr. azghir(are), megl. zber(ari). Lat. *vĕrrāre, de la vĕrres „vier” (Pușcariu 1392; Tiktin; Candrea; Pușcariu, Dacor., I, 414; cf. Corominas, I, 448), cf. sp. berr(e)ar, port. berrar. Este mai puțin probabilă der. din lat. bēlāre (Cipariu, Arhiv., 82; Cihac, I, 244; Philippide, Principii, 39; Pascu, I, 49; Scriban), deși trecerea lui ē › ie nu pare posibilă. Der. sbierat (var. sbierăt, zbieret, zbierăt), s. n. (răcnet); sbierător, adj. (care zbiară); sbierătură, s. f. (țipăt).

SBIERA, Ion G. (1836-1916, n. sat Horodnic de Jos, jud. Suceava), filolog și folclorist român. Membru fondator al Societății Academice Române (1866), prof. univ. la Cernăuți. Unul dintre organizatorii „Reuniunii Române de Leptură” (1862). Culegeri de folclor din Bucovina („Povești și poezii poporale româneșci”, „Colinde, cântece de stea și urări la nunți”). Ediții de texte românești vechi („Codicele Voronețean”). Monografii („Traiul românilor înainte de fondarea staturilor naționale”, „Mișcarea bisericească a românilor din Bucovina”).

Sbiari, Sbiera v. Zbiera II.