sărar [At: (a. 1695) IORGA, S. D. V, 338 / Pl: (1) ~i, (2, 3) ~e, ~uri / E: sare + -ar] 1 sm (În trecut) Vânzător de sare. 2 sn (Mun; Olt) Vas de pământ, de lemn etc. în care se păstrează sarea. 3 sn (Reg) Solniță. 4 sn (Mol; Mun) Crăcană în care se pune un bulgăre de sare pentru vite. 5 s (Reg) Bulgăre de sare.

SĂRAR¹, sărari, s. m. Negustor ambulant de sare. Păcurarii și sărarii, cei ce umblă prin sate cu desfacerea păcurii sau gazului și a sării. PAMFILE, I. C. 244. (Cu pronunțare regională) O baniță de sare... se plătește cu zece parale, din care opt se dau ciocanarului și două sararului. I. IONESCU, P. 36.

SĂRAR², sărare, s. n. Vas de pămînt în care se păstrează sarea; solniță. (Cu pronunțare regională) Solnița sau sărariul, care poate fi cu o cavitate sau două: una pentru sare, alta pentru piper. PAMFILE, I. C. 391.

sărár m. Vechĭ. Negustor de sare. V. ceangăŭ.

sărar¹ (obiect) (rar) s. n., pl. sărare

sărar² (persoană) (înv.) s. m., pl. sărari

sărar¹ (persoană) (înv.) s. m., pl. sărari

sărar² (obiect) (rar) s. n., pl. sărare

sărar (persoană) s. m., pl. sărari

sărar (obiect) s. n., pl. sărare

SĂRARU, Dinu (n. 1932, Râmnicu Vâlcea), scriitor român. Director al Teatrului Mic (1977-1989) și al Teatrului Național din București (2001-2004). Bogată activitate de cronicar teatral. Romane sociale, de reinterpretare subtextual polemică a unor teme consacrate („Niște țărani”, cel mai bun roman al său, „Clipa”). Scenarii de film, ecranizări după propriile romane.

SĂRAR s. v. solniță.

sărar s. v. SOLNIȚĂ.

sărár, sărari, s.m. (înv.) Negustor de sare: „Am fo' vo patruzeci de căruțe de sărari” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 295). ■ (onom.) Sărar(u), Sărari, nume de familie în jud. Maram. – Din sare + suf. -ar (DEX, MDA).

sărar, sărari, s.m. – (înv.) Negustor de sare: „Am fo’ vo patruzeci de căruțe de sărari” (Bilțiu-Dăncuș, 2005: 295). ♦ (onom.) Sărar, Sărari, Săraru, nume de familie în Maramureș. – Din sare + suf. -ar (DEX, MDA).