rățoi¹ sm [At: ANON. CAR. / Pl: ~ / E: rață + -oi] 1 Bărbătușul raței (1). 2 (D. șuvițe de păr, mustăți etc.; îe) Coada ~ului sau coadă de ~ Cu capetele răsucite în spirală. 3 (Dep) Bărbat înfumurat. 4 (Reg) Flăcău care îl însoțește pe naș la nuntă, ducându-i ploconul.

rățoi² vr [At: PR. DRAM. 208 / V: (rar) ~tui, (reg) roțăi / Pzi: ~esc / E: rățoi¹] 1 A se răsti la cineva Si: (reg) a se răboli, a se răboțoi, a se răscocora (1). 2 A amenința pe cineva. 3 A se îngâmfa. 4 (Rar) A se lăfăi.

RĂȚOI², rățoiesc, vb. IV. Refl. A se răsti la cineva, cerîndu-i socoteală sau provocîndu-l, pe un ton amenințător; a se stropși. Vin cu sabia în mînă! se rățoi Văitoianu la gazetarii pe care îi chemă pentru a le face, potrivit obiceiului, o expunere de principii. PAS, Z. IV 157. Nu te rățoi la noi, mă nene. SADOVEANU, M. C. 200. Ei! nu te mai rățoi așa, că nu-ți șede bine! ALECSANDRI, T. I 151.

RĂȚOI¹, rățoi, s. m. Bărbătușul raței, puțin mai mare decît aceasta, cu penajul mai colorat și cu cîteva pene de la coadă întoarse în sus. Nici eu, nici indianul nu știam că rățoiul cel mare, din marginea de cătră noi a luciului, e o pasere sfîntă din țara de la miazăzi, – cu pene de azur și ochi de ametiste fumurii. SADOVEANU, O. A. II 146. Domnul cu lavalieră continuă să surîdă, răsucindu-și vîrful bărbii, din care făcuse un cîrlionț ca o coadă de rățoi. C. PETRESCU, Î. II 111. ◊ Loc. adj. Coada rățoiului = (despre mustăți) cu capetele răsucite în spirală.

RĂȚOI ~ m. Bărbătușul raței. /rață + suf. ~oi

A SE RĂȚOI mă ~iesc intranz. fam. A se adresa cuiva pe un ton ridicat, gesticulând și dându-și importanță; a se strofoli. /Din rățoi

rățoì v. a se îngâmfa, a se fuduli: cum te rățoești la soare fudul cu a mele pene? AL. [Tras din rățoiu, cu aluziune la umbletu-i fățăitor].

rățóĭ m., pl. tot așa (d. rață. Masculu rațeĭ. (Are pene mult maĭ frumoase de cît rața, afară de cazu cînd e alb, și niște pene micĭ răsucite ca un inel deasupra coadeĭ).

rățui² v vz rățoi²

roțăi v vz rățoi²

rățoiu m. barbățelul raței.

rățoĭésc și (maĭ rar) -uĭésc (mă) v. refl. (cp. cu rățoĭ, pin aluz. la mers, orĭ cu ung. ranculni, a încreți fruntea). Fam. Iron. Fac gesturĭ grave ca să speriĭ, mă răstesc, mă grozăvesc: o îmbrînceam rățuindu-mă (VR. 1916, 1-3, 162).

rățoi¹ (a se ~) (fam.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă rățoiesc, 3 sg. se rățoiește, imperf. 1 sg. mă rățoiam; conj. prez. 1 sg. să mă rățoiesc, 3 să se rățoiască; imper. 2 sg. afirm. rățoiește-te; ger. rățoindu-mă

rățoi² s. m., pl. rățoi, art. rățoii

rățoi¹ s. m., pl. rățoi, art. rățoii

!rățoi² (a se ~) (fam.) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se rățoiește, imperf. 3 sg. se rățoia; conj. prez. 3 să se rățoiască

rățoi vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rățoiesc, imperf. 3 sg. rățoia; conj. prez. 3 sg. și pl. rățoiască

rățoi s. m., pl. rățoi, art. rățoii

rățoi (ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rățoiesc, conj. rățoiască)

rățoi (subst.)

rățoiesc, -oiască 3 conj.

rățoiu, -oi.

RĂȚOI vb. v. răcni, răsti, striga, țipa, urla, zbiera.

rățoi vb. v. RĂCNI. RĂSTI. STRIGA. ȚIPA. URLA. ZBIERA.