răstit², ~ă [At: MUȘTE, LET. III, 36/22 / V: (îrg) res~ / Pl: ~iți, ~e / E: răsti¹] 1-2 a, av (D. modul de a vorbi, d. ton, glas, vorbe) Aspru și amenințător. 3-4 a, av (D. modul de a vorbi, d. ton, glas, vorbe) Nervos și repezit. 5 a (Pex; d. gesturi, atitudini) Lipsit de prietenie Si: ostil.

răstit¹ sn [At: CORESI, EV. 244 / V: ~ă sf / Pl: ? / E: răsti¹] 1 (Îrg; îlav) Cu ~(ul) (sau cu rostita) În mod aspru. 2 (Îae) Cu mânie.

RĂSTIT, -Ă, răstiți, -te, adj. (Despre cuvinte sau despre felul de a vorbi) Aspru, tare. Comandantul romîn ce Mihai pusese în acea cetate nu voi să primească înlăuntru oamenii lui Basta și, închizîndu-le porțile cetății, îi respinse înapoi cu vorbe răstite. BĂLCESCU, O. II 269. ◊ (Adverbial) Dragomir e nervos, rău; la fiecare vorbă a lui Gheorghe, răspunde răstit. GHEREA, ST. CR. II 153. Chipul lui Radu se posomorî și Margareta pentru întîia oară îl auzi vorbindu-i răstit. VLAHUȚĂ, O. A. I 111. Și-odată chemă spînul pe Harap-Alb și-i zice răstit... CREANGĂ, P. 211. ♦ (Despre gesturi, atitudini) Lipsit de prietenie; dușmănos, ostil. Aerul răstit, dominator cu care-l privea răni mîndria lui Dinu. VLAHUȚĂ, O. A. 377. ◊ (Adverbial) Răstit se-ntoarse fata-ntr-un picior. COȘBUC, P. I 249. ◊ (Metaforic) Ai tot felul de tăceri: vorbărețe, răstite, calme, somnoroase. SEBASTIAN, T. 142. Se așeza pe capătul lăiții, într-o tăcere răstită. VLAHUȚĂ, N. 128. Valurile-nfuriate ridic frunțile răstite. EMINESCU, O. IV 133.

răstit adv. cu tonul aspru.

răstít, -ă adj. Răstindu-te: o vorbă răstită. Adv. A vorbi răstit.

răspi v vz răsti¹

răsti¹ vr [At: CORESI, EV. 411 / V: (reg) ~spi, res~, ros~ / Pzi: ~tesc / E: nct] 1 A vorbi tare și aspru, pe un ton amenințător Si: a se răboli, a se răboțoi, (reg) a se răcămăți (1), a se răgădui¹ (5), (îrg) a se răpști (2), a se răscocora (1), a se războti, a se rocoboi, a răcni (2), a se stropși. 2 (Pex) A face un gest de amenințare.

resti v vz răsti¹

restit, ~ă a vz răstit¹

rosti² v vz răsti¹

RĂSTI, răstesc, vb. IV. Refl. A vorbi tare și aspru, a se adresa cuiva pe un ton amenințător; a se stropși. Fira greu rîdea Și se cătrănea Și-apoi se răstea. COȘBUC, P. II 146. S-a ridicat foarte turburat și s-a răstit odată tremurînd. CARAGIALE, O. III 36. Cînd se răsti odată, mai că nu intră în pămînt flăcăiașul nostru. ȘEZ. VII 96. ◊ (În legătură cu o propoziție interogativă sau exclamativă) «Ce facem acum?» s-a răstit tata. PAS, Z. I 177. Atunci, lasă-mă în pace! se răsti ea supărată. SLAVICI, O. I 359. La vătaf că se răstea: Hei, vătafe, Argeșene! TEODORESCU, P. P. 94. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» și arătînd persoana căreia i se vorbește) Moș Gavril își freacă barba tunsă scurt și iar parcă se răstește la noi. SADOVEANU, O. VII 345. Cercă moșneagul să se împotrivească, dar hojmalăul se răsti la el, gata să-l lovească. DUNĂREANU, CH. 30. Vînătorul... se răsti la dînsul, strigînd în gura mare. ODOBESCU, S. III 47. ◊ Tranz. (Rar) Cineva a rîs, ori a răstit un ordin. C. PETRESCU, Î. II 15. ♦ (Rar) A ridica, a sumeți. Bouri daci răstindu-și fruntea surpă norii toți cu ei. EMINESCU, O. IV 136.

A SE RĂSTI mă ~esc intranz. A spune ceva pe un ton ridicat; a ridica vocea (către cineva). /Orig. nec.

răstì v. a vorbi cu asprime. [Origină necunoscută].

răstésc (mă) v. refl. (din mă răpștesc). Mă adresez răcnind enervat: nu te răsti la el, că nu e vinovat. – În Munt. vest re- (ChN. 1, 159; Lov. 244).

restésc (mă), V. răstesc.

răsti (a se ~) (pop., fam.) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă răstesc, 3 sg. se răstește, imperf. 1 sg. mă răsteam; conj. prez. 1 sg. să mă răstesc, 3 să se răstească; imper. 2 sg. afirm. răstește-te; ger. răstindu-mă

!răsti (a se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se răstește, imperf. 3 sg. se răstea; conj. prez. 3 să se răstească

răsti vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. răstesc, imperf. 3 sg. răstea; conj. prez. 3 sg. și pl. răstească

răstesc.

RĂSTIT adj. v. aspru.

RĂSTIT adj. aspru, ridicat, (fig.) dur, rece, sec, tăios. (Îi vorbește cu un ton ~.)

RĂSTI vb. a răcni, a striga, a țipa, a urla, a zbiera, (pop.) a se oțărî, a se stropși, (înv. și reg.) a se răpști, (reg.) a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui, a se răscocora, a se războti, (prin Transilv.) a se aspri, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (prin Olt. și Munt.) a se răboli, (înv.) a marecuvânta, (fam.) a se burzului, a se rățoi, a se zborși. (Ce te ~ așa la el?)

RĂSTI vb. a răcni, a striga, a țipa, a urla, a zbiera, (pop.) a se oțărî, a se stropși, (înv. și reg.) a se răpști, (reg.) a se răboțoi, a se răcămăți, a se răgădui, a se răscocora, a se războti, (prin Transilv.) a se aspri, (Transilv. și Ban.) a se născocorî, (prin Olt. și Munt.) a se răboli, (înv.) a marecuvînta, (fam.) a se burzului, a se rățoi, a se zborși.

răsti (răstesc, răstit), vb. refl. – A răcni, a se stropși, a vorbi dur. Origine îndoielnică. Pare. var. a lui rosti „a vorbi”, sau der. directă de la rost „cioc”. Pentru evoluția semantică, cf. sp. enrostrar „a arunca în față”. Celelalte explicații par insuficiente: din sl. rešti „a zice” (Cihac, II, 308), soluție dificilă fonetic; pus în legătură cu rast „splină” (Tiktin); în loc de răpști (Scriban). – Der. răsteală, s. f. (asprime, mustrare); răstitură, s. f. (asprime).

a se răsti la bocanci expr. (glum.) a vomita.