7 definiții pentru răime
Dicționare explicative
Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.
răime sf [At: GCR, I, 13/15 / Pl: ? / E: rău + -ime] (Îrg) 1-3 Răutate (1-3). 4 (Îe) A avea o ~ A se înfuria. 5 (Îae) A avea toane.
răíme f. Vechĭ. Răutate.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
răutáte f. (d. răŭ). Caracteru omuluĭ răŭ: răutatea oamenilor n’are marginĭ. Malițiozitate, ironie veninoasă: a rîde cu răutate. Faptă rea: a face răutățĭ. Vechĭ. Nenorocire, răŭ: asta nu e mare răutate. A fi capu răutăților, a fi originea saŭ autoru tuturor relelor. – Vechĭ și reutate, răotate (cp. cu cheoloare, greotate, prioteasă), și răime.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare morfologice
Indică formele flexionare ale cuvintelor (conjugări, declinări).
răutate (desp. ră-u-) s. f., g.-d. art. răutății; pl. răutăți
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
Dicționare relaționale
Indică relații între cuvinte (sinonime, antonime).
RĂIME s. v. răutate.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
răime s. v. RĂUTATE.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
Dicționare specializate
Explică înțelesuri specializate ale cuvintelor.
răime s.f. (înv. și reg.) răutate; (în expr.) a avea o răime = a se necăji, a se înfuria; a avea toane.
- sursa: DAR (2002)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
substantiv feminin (F107) | nearticulat | articulat | |
nominativ-acuzativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
genitiv-dativ | singular |
|
|
plural |
|
| |
vocativ | singular | — | |
plural | — |