ruteniu sn [At: PONI, CH. 30 / S și: ruthe~ / E: fr ruthénium] Metal cenușiu, foarte refractar, casabil și greu fuzibil, din familia platinei, întrebuințat la fabricarea filamentului becurilor.

RUTENIU s. n. Metal cenușiu, asemănător cu platina, care se găsește în natură împreună cu aceasta; este foarte refractar, casabil și greu fuzibil și se întrebuințează la fabricarea filamentului pentru lămpile cu incandescență.

RUTENIU s.n. Metal cenușiu asemănător cu platina, foarte refractar, casabil și greu fuzibil, întrebuințat la fabricarea filamentului pentru becurile electrice. [Pron. -niu. / < fr. ruthénium].

RUTENIU s. n. metal cenușiu, asemănător cu platina, foarte refractar, casabil și greu fuzibil, folosit la elaborarea unor aliaje, pentru contacte electrice etc. (< fr. ruthénium)

RUTENIU n. Metal dur, de culoare albă-argintie, casant, întrebuințat, în formă de aliaje, în electronică și în giuvaiergie. /<fr. ruthénium

*ruténiŭ n. (d. Ruthenia, numele latin al Rusiiĭ dat de Osann unuĭ ținut al Uralilor în care Klaus a găsit ruteniu). Chim. Un metal bivalent găsit în mineralu de platină la 1845 (greutatea atomică 104).

ruteniu [niu pron. nĭu] s. n., art. ruteniul; simb. Ru

ruteniu [niu pron. nĭu] s. n., art. ruteniul; simb. Ru

ruteniu s. n. [-niu pron. -niu], art. ruteniul; simb. Ru

RUTÉNIU (< fr. {i}; {s} lat. m. Ruthenia „Ucraina”) s. n. Element chimic (Ru; nr. at. 44, m. at. 101,07) din grupa metalelor platinice. Intră în componența aliajelor foarte dure și rezistente la uzura prin frecare; catalizator al multor reacții chimice folosit și la fabricarea filamentelor pentru lămpile cu incandescență. A fost descoperit de chimistul rus Karl K. Klaus în 1844.

Ru, simbol chimic pentru Ruteniu.