RUDĂ¹, rude, s. f. 1. Persoană care face parte din aceeași familie cu alte persoane, unite între ele prin legături de sînge sau prin alianță. Venise la singura rudă rămasă în viață, fratele mamei. BART, E. 42. Toate rudele o mîngîiau cu vorba, ca să-i facă curaj. BUJOR, S. 39. Din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată și mamă și fără nici o rudă, care să-l ocrotească și să-l ajute. CREANGĂ, P. 139. ◊ A fi rudă (sau rude) cu cineva sau a-i fi (cuiva) rudă = a face parte din aceeași familie, a se înrudi (cu cineva). Om bun, dumneata trebuie să fii rudă măcar de departe cu unul Ion Creangă, care a trăit în tîrgul Ieșilor. SADOVEANU, E. 103. Toți sînt rudă, rudenie, rubedenie, cuscri, fini, nași, că pe nume curat nu-și zic. DELAVRANCEA, S. 222. A se ține rudă cu (cineva) = a se socoti din aceeași familie, din același neam cu (cineva). ◊ Expr. Rude la Ierusalim = persoane care-ți fac protecție, care-ți acordă sprijin nemeritat; proptele. Dar oameni cu proptele! Nu știu cum vine asta... – Ce sînt proptelele? – Rude la Ierusalim, băiete... STANCU, D. 290. Pe rudă (și) pe sămînță = a) pe toți, fără excepție, pînă la unul, pe de-a-ntregul. Minunat om era pentru bolnavi căpraru Cărămidă. Îi cunoștea pe toți pe rudă și pe sămînță. MIRONESCU, S. A. 125. Păsări-Lăți-Lungilă ademenea zburătoarele – și jumulite, nejumulite, ți le păpa pe rudă pe sămînță, de nu se mai stăvea nimene cu păseri pe lîngă casă de răul lui. CREANGĂ, P. 247; b) peste tot. O să-l caut pe rudă pe sămînță și o să-l găsesc, din pămînt, din iarbă verde. VISSARION, B. 96. 2. (Învechit și popular) Familie, neam, viță. A fost odată ca-n povești, A fost ca niciodată, Din rude mari împărătești O prea frumoasă fată. EMINESCU, O. I 167. 3. (Popular) Soi, sămînță, rasă de animale, (mai rar) de plante. ◊ Loc. adj. De rudă = de prăsilă, de reproducție. Berbec de rudă. ◊ (Rar, în legătură cu oamenii) Acuma nu mai sînt nici un fel de oameni opăciți pe pămînt, li s-a pierdut ruda la toți. ȘEZ. III 31.