ROUĂ s. f. Picături de apă care se formează în timpul nopților de primăvară, vară și toamnă, prin condensarea vaporilor din atmosferă, și se depun pe plante, pe pămînt și pe lucrurile lăsate în aer liber. Cîmpia scoate-n brazde bijuterii de rouă și pomii pun coroane și nimburi pentru mine. ARGHEZI, V. 121. Frumoasă ești, pădurea mea... Cînd strălucesc sub rouă grea Cărări de soare pline. TOPÎRCEANU, B. 8. Zori de ziuă se revarsă peste vesela natură, Prevestind un soare dulce cu lumină și căldură. În curînd și el apare pe-orizontul aurit, Sorbind roua dimineții de pe cîmpul înverzit. ALECSANDRI, O. 175. Rîul adapă cîmpul ce roua însmălțează; Răcoarea dă viață. HELIADE, 0. I 183. ◊ (Metaforic) Cînd trecea prea multă vreme, și după paloarea feții, și după roua frunții, înțelegeam că e la marginea puterilor. GALACTION, O. I 95. S-ar putea deștepta... mii de idei energice și salubre care ar scălda mintea obosită și sufletul amorțit în roua întăritoare a timpilor de antică vîrtoșie trupească. ODOBESCU, S. III 51. ◊ Loc. adv. Pe rouă = dis-de-dimineață. Trifoiul e bun de tăiat pe rouă. ◊ Loc. adj. Ca roua = fraged. De rouă = limpede, curat. Vreau cu noaptea să rămîn, Ca să-i sărut privirile de rouă. BENIUC, V. 45. ◊ Compus: (Transilv.) roua-cerului = mică plantă erbacee, insectivoră, cu flori mici, cu frunze acoperite cu peri secretori, de care se prind insectele; crește prin turbării (specii de Drosera).