rondou sn [At: VORNIC, P. 54 / V: ~don / Pl: ~ri / E: fr rondeau] 1 Loc de formă circulară (în grădini, piețe, localuri). 2 (Mar) Operație de schimbare a direcției de înaintare a unei nave cu 180°.

RONDOU, rondouri, s. n. Loc de formă circulară (amenajat în grădini, în piețe, în localuri). Răzbiră dinspre rondoul de dans strigăte. VORNIC, P. 54. ♦ Manevră prin care se schimbă direcția unei nave cu un număr mare de grade. Alunecăm încet, făcînd rondoul în fața cheiului. BART, S. M. 14.

RONDOU¹ s.n. Loc circular (amenajat în grădini, în localuri). 2. Manevră de schimbare a direcției unei nave; semn care indică o dată sau de mai multe ori. [Pl. -uri. / < fr. rondeau].

RONDOU² s.n. Poezie cu formă fixă cultivată în Franța în sec. XV-XVI, alcătuită dintr-o cvinarie, un catren și o sextină, în care versurile finale, mai scurte, ale ultimelor două strofe sunt de fapt începutul primului vers al poeziei. [Pron. -dou, pl. -uri. / < fr. rondeau].

RONDOU¹ s. n. 1. loc circular (în grădini, în localuri). 2. schimbare cu 180° a direcției unei nave; drumul descris de nava care execută o asemenea întoarcere. (< fr. rondeau)

RONDOU² s. n. poezie cu formă fixă, în Franța în sec. XV-XVI, dintr-o cvinarie, un catren și o sextină, în care versurile finale, mai scurte, ale ultimelor două strofe, reiau începutul primului vers al poeziei. (< fr. rondeau)

RONDOU ~ri n. 1) rar Loc special amenajat (în grădini, localuri etc.) de formă circulară. ~ de dans. 2) Manevră de schimbare a direcției unei nave (în sens opus). /<fr. rondeau

rondo sn [At: FILIMON, O. II, 209 / Pl: ~uri / E: fr rondeau, it rondo] (Muz) 1 Formă muzicală instrumentală, bazată pe revenirea periodică a unei teme principale, care alternează cu diferite alte teme. 2 (Prc) Arie instrumentală a cărei temă revine în cursul piesei.

rondon sn vz rondou

RONDO, rondouri, s. n. Arie instrumentală a cărei temă revine în cursul piesei.

RONDO s.n. Arie instrumentală cu caracter vioi, a cărei temă principală se repetă o dată sau de mai multe ori. [Pl. -uri. / < it., fr. rondo].

RONDO s. n. formă muzicală instrumentală cu caracter vioi, a cărei temă principală alternează cu diferite cuplete. (< fr., it. rondo)

RONDO ~uri n. Compoziție muzicală instrumentală, cu caracter vioi, a cărei temă principală revine periodic, alternând cu alte teme. /<it. rondo, fr. rondeau

rondou (loc; manevră) s. n., art. rondoul; pl. rondouri

rondou (loc, manevră) s. n., art. rondoul; pl. rondouri

rondou (loc circular, manevră, poezie) s. n., art. rondoul; pl. rondouri

rondo (compoziție muzicală) s. n., art. rondoul; pl. rondouri

rondo (compoziție muzicală) s. n., art. rondoul; pl. rondouri

rondo (muz.) s. n., art. rondoul; pl. rondouri

rondo

RONDOU (< fr. rondeau) Poezie cu formă fixă, specie a genului liric, specifică îndeosebi poeziei franceze a secolelor XV și XVI și alcătuită din treisprezece versuri de cîte opt sau zece silabe și două rime, una masculină și alta feminină. Cele treisprezece versuri se împart în trei cuplete, primul de cinci, al doilea de trei și ultimul de cinci versuri. După al doilea și al treilea vers se folosesc, sub formă de refren, primele silabe ale primului vers. În rondoul de mai jos al lui Vincent Voiture apare întreaga structură a acestui gen de poezie. Ma foi s’est fait de moi; car Isabeau M’a conjuré de lui faire un rondeau; Cela me met en une peine extrême, Quoi! treize vers, huit en eau, cinq en ème, Je lui ferai aussitôt un bateau. En voila cinq pourtant en un morceau, Faisons-en sept, en invoquant Brodeau, Et puis mettons par quelque stratagème Ma foi, c’est fait. Si je pouvais encore de mon cerveau Tirer cinq vers, l’ouvrage serait beau, Mais cependant me voilà dans l’onzième, Et si je crois, que je fais le douzièune, En voilà treize ajustés au niveau, Ma foi, s’est fait. (Pe legea mea, s-a zis cu mine, căci Isabeau M-a rugat stăruitor să-i fac un rondou Aceasta mă pune într-o mare încurcătură Ce! treisprezece versuri, opt în eau, cinci în ème, Mai curînd îi voi face o corabie. Iată cinci totuși într-o bucată. Să facem șapte, invocînd pe Brodeau Și-apoi să-i adăogăm printr-o stratagemă oarecare. Pe legea mea, s-a făcut. De-aș putea încă din capul meu Să scot cinci versuri, lucrarea o să fie frumoasă, Dar în acest timp iată-mă la al unsprezecelea, Si de cred c-am să-l fac pe al doisprezecelea Iată treisprezece ajustate la locul lor. Pe legea mea, s-a făcut).

rondo (fr. rondo; it. rondo; engl. și germ. Rondo), lucrare instrumentală – și, mai puțin frecvent, vocală – cu formă* specifică și conținut vioi, dansant de factură populară. Forma de r. se constituie din trei sau mai multe expuneri (teme*), în tonalitatea (2) lucrării, ale unei secțiuni A denumită refren* (ritornello – v. riturnelă, perioadă* principală) între care se intercalează secțiuni distincte tematic și tonal – notate B, C, D, E etc. – denumite cuplete*, strofe, episoade, perioade* secundare. La originea r. stau cântecele de dans medievale – denumite rondes („hore”), fiindcă se execută în cerc – provenind din folc. Normandiei și sunt larg răspândite începând cu sec. 13-14 și până în sec. 19. Trubadurii* din sec. 13 cultivă acest gen muzical – denumit de ei rondeau* – în lucrări de factură monodică*, executate responsorial*, în care cupletele sunt redate de un solist, iar refrenul de către cor. Este de menționat faptul că structura poetică se află în strânsă conexiune cu cea muzicală. În sec. 14-15 compozitorii Adam de la Halle și Machault dezvoltă r. polif. Muzica instr. preia forma de r. și, în sec. 17-18, Fr. Couperin, J.-B. Lully, J.-Ph. Rameau introduc în opere și balete* lucrări pentru clavecin – intitulate rondeaux – care sunt construite schemei ABACAD --- A. R. clasic (sec. 18-19), descendent direct al rondeaux-urilor claveciniștilor fr., se caracterizează printr-un număr mai redus de cuplete, fiind răspândită forma ABACABA, în care, de multe ori, revenirea primului cuplet se produce în tonalitatea de bază a lucrării. În această perioadă, r. este utilizat frecvent ca parte finală a ciclului sonatei*, Mozart și, în special, Beethoven cristalizează un tip particular de r. – r. sonată – notat ABACABA, în care celui de-al doilea cuplet – C – i se substituie o dezvoltare (2), iar grupul final al secțiunilor ABA, joacă rolul unei reprize (1), cupletul B fiind re-expus în tonalitatea lucrării (Mozart, Sonata pentru pian în re major KV 311; Beethoven, Sonata pentru pian op. 1 nr. 1, Sonata pentru pian op. 7 etc.). R. este cultivat ca piesă de virtuozitate* cu caracter independent de Mozart (Rondo pentru pian în re major), Beethoven (Rondo à capriccio), F. Mendelssohn-Bartholdy (Rondo capriccioso), Weber (Rondo brillant) ș.a. În acest caz, forma r. se amplifică prin asimilarea unor procedee dezvoltatoare și variaționale*. În muzica sec. 20, forma r. este prezentă în lucrări de Bartók (finalul Sonatei pentru pian, 1926), Debussy (ultima mișcare din Sonata pentru violoncel și pian), R. Strauss (poemul simfonic Till Eulenspiegel), Enescu (ultima mișcare din Sonata a III-a pentru pian și vioară, finalul operei Oedip).

RONDÓ (< it., fr.) s. n. 1. Formă muzicală instrumentală, bazată pe revenirea periodică a unei teme principale (refren), care alternează cu diferite alte teme (cuplete sau episoade), frecventă în sec. 17 și 18. Apare în creațiile lui Bach, Mozart, Haydn, Beethoven. 2. Poezie lirică de formă fixă alcătuită din 15 versuri în trei strofe (prima în cinci versuri, a doua un catren și ultima de șase versuri); constituie o variantă de rondel.