rucaviță sf [At: (a. 1681) HEM 495 / V: ~veță, ruga~, ~acv~, roc~ (Pl: rocavițe) / Pl: ~țe / E: slv рȢкавица] (Înv; mpl) Fiecare dintre cele două bucăți de stofa cu care se strâng mânecile stiharului, purtate de preot în timpul slujbei bisericești Si: mânecar, mânecuță, naracliță.

rucáviță f., pl. e (rus. rukavica, mănușă. V. rocodele). Pl. Mînecuțe preuțeștĭ întrebuințate în oficiŭ. – Vechĭ și narácliță și -ácviță (vsl. naronkvica și narakvica). V. mitenă.

rocaviță sf vz rucaviță

rucacviță sf vz rucaviță

rucaveță sf vz rucaviță

rugaviță sf vz rucaviță

rucavițe f. pl. mânecările preotului și diaconului. [Rus. RUKAVIȚA, mânecă].

mînecúță f., pl. e (d. mînecă). Pl. Un fel de manșete brodate cu aur (numite și rucavițe) pe care le poartă preuțiĭ cînd oficiază.

RUCAVIȚĂ s. (BIS.) mânecar, mânecuță, (înv.) naracliță.

RUCAVIȚĂ s. (BIS.) mînecar, mînecuță, (înv.) naracliță.

rucaviță (-țe), s. f. – Mînecuță la costumul preoțesc. – Mr. racaviță „manșetă”. Sl. rąkavica „mănușă” (Cihac, II, 320), din rąka „mînă”, cf. răcodelie, rîncă.

rucaviță, rucavițe s. f. (Înv.; mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două bucăți de stofă, cusute cu fire, cu care se strâng mânecile stiharului purtat de diaconi, preoți și arhierei la slujbele bisericești; mânecuță, mânecar, naracliță. [Var.: rucaveță, rugaviță, rocaviță s. f.] – Din sl. rukavița.

rocaviță s. f. v. rucaviță.

rugaviță s. f. v. rucaviță.