riza vtr [At: DN³ / Pzi: ~zez / E: fr riser] 1-4 A (se) forma rizuri¹ (1-2).

RIZA vb. I. tr., refl. A (se) forma rizuri; a surveni o rizare. [< fr. riser].

RIZA vb. tr., refl. a (se) forma rizuri. (< fr. riser)

râz sn vz riz²

ris⁶ sn vz riz¹

riz² sn [At: PAȘCA, GL. / V: râz, ~ă sfi / Pl: ? / E: ger Riese] 1 Jilip. 2 (Pex; îf riză) Loc unde se adună lemnele în pădure înainte de a fi date pe uluc. 3 (Reg) Loc curățat în pădure pentru a putea trage lemnele cu boii.

riz¹ sn [At: MÎNDRESCU, I. G. 78 / V: ris / Pl: ~uri / E: ger Riβ] 1-2 (Teh) Zgârietură (sau fisură) puțin adâncă și îngustă, care se produce din cauza uzurii suprafețelor de contact ale pieselor unei mașini în mișcare. 3 (Teh) Fisură fină produsă într-o piesă de metal în urma unei prelucrări la cald defectuoase. 4 (Teh) Zgârietură făcută în scopul stabilirii poziției unor piese în ansamblul sau în mașina din care fac parte. 5 Șanț în talpa încălțămintei, prin care se face cusătura. 6 (Reg) Șănțuleț săpat în lemn cu cioplitorul (5). 7 Zgârietură făcută de un vârf ascuțit pe o piesă pentru a o însemna într-un anumit fel.

riză sf vz riz²

rizo- [At: DN³ / E: fr rizo-] Element prim de compunere savantă cu semnificația: „rădăcină”.

RIS s. n. v. riz.

RIZ, rizuri, s. n. Zgîrietură sau șanț foarte puțin adînc care se produce prin uzură la suprafața unei piese pe care alunecă altă piesă. ♦ Zgîrietură făcută de un vîrf ascuțit pe o piesă pentru a o însemna într-un anumit fel. – Variantă: ris s. n.

RIS s.n. v. riz.

RIZ s.n. Fisură, crăpătură foarte fină care apare la suprafața unei piese de metal din cauza uzurii provocate de o altă piesă care alunecă pe ea. ♦ Zgîrietură făcută cu un vîrf ascuțit pe o piesă pentru a o însemna într-un anumit fel. ♦ Șanț în talpa încălțămintei prin care se face cusătura. [Var. ris s.n. / < germ. Ritz].

RIZO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „rădăcină”. [< fr. rhizo-, it. rizo-, cf. gr. rhiza].

RIZ¹ s. n. 1. fisură fină pe suprafața unei piese de metal pe care alunecă o altă piesă. ◊ zgârietură cu un vârf ascuțit pe o piesă pentru a însemna într-un anumit fel. 2. șanț în talpa încălțămintei, prin care se face cusătura. (< germ. Risz)

-RIZĂ elem. riz²(o)-.

RIZO- elem. riz²(o)-.

RIZ²(O)-, -RIZĂ elem. „rădăcină”. (< fr. rhiz/o/-, -rhize, cf. gr. rhiza)

RIZ ~uri n. 1) Fisură pe suprafața unei piese de metal, provocată de tensiunile interne. 2) Zgârietură făcută pe o piesă pentru a o însemna. 3) Șanț pe marginea tălpii de încălțăminte prin care trece cusătura. /<germ. Ritz

rizá-pazár n. (turc. rizá-pazár, d. rizá, consimțire, acord, și pazar, bazar). Vechĭ. Prețu curent al pĭețeĭ.

riza vb., ind. prez. 1 sg. rizez, 3 sg. și pl. rizează

riz s. n., pl. rizuri

riz s. n., pl. rizuri

riz s. n., pl. rizuri

RIZ s. v. jilip, scoc, uluc.

riz s. v. JILIP. SCOC. ULUC.

RIZ-, v. RIZO-. □ ~artroză (v. -artroză), s. f., afecțiune articulară localizată la rădăcina unui deget sau a unui membru; ~autoic (v. aut/o-, v. -oic), adj., (despre biofite) cu organe de reproducere mascule și femele pe aceeași plantă.

-RIZ „cu rădăcină, cu rădăciniță”. ◊ gr. rhiza „rădăcină” > fr. -rhize > rom. -riz.

-RIZĂ₁ „rădăcină, radiculă”. ◊ gr. rhiza „rădăcină” > fr. -rrhize și -rhize, germ. -rrhize > rom. -riză.

-RIZĂ₂ „cută, fald”. ◊ gr. rhysos „cutat, încrețit” > fr. -rrhyse, germ. id. > rom. -riză.

RIZO- „rădăcină, rădăciniță, radicular”. ◊ gr. rhiza „rădăcină” > fr. rhizo-, germ. id., engl. id., it. rizo- > rom. rizo-. □ ~bii (v. -bie), s. f. pl., microorganisme care produc nodozitățile de pe rădăcinile unor plante; ~blast (v. -blast), s. n., embrion care emite rădăcini; ~carp (v. -carp), s. n., sporange dispus pe formațiuni în formă de rădăcină; ~cefal (v. -cefal), adj., cu rădăcina în formă de cap; ~cist (v. -cist), s. n., conținut celular retras în perioada de secetă în partea umflată a rizoizilor; ~colezie (~colesie) (v. -colezie), s. f., concreștere prin rădăcinile lor a două plante aparținînd aceleiași specii; ~corm (v. -corm), s. m., rizom cărnos; ~ctonie (v. -ctonie), s. f., ciupercă parazită care distruge rădăcinile diferitelor plante; ~dermă (v. -dermă), s. f., strat celular extern al rădăcinii, din care iau naștere perii absorbanți; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu rădăcini; ~fil (v. -fil₁), adj., care crește pe rădăcini; ~filă (v. -fil₂), s. f., 1. s. f. pl., Frunze transformate în organe radiciforme, cu funcții de absorbție. 2. s. f., Pigment compus, caracteristic pentru alge; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante rădăcinoase; ~fiză (v. -fiză), s. f., apendice radicular, prezent la plantele nimfeacee; ~for (v. -for), adj., care poartă rădăcini; ~gen (v. -gen₁), adj., s. n., 1. adj., s. n., (Țesut) care generează rădăcinile și rizoizii. 2. s. n., Plantă care produce numai rădăcini și flori. 3. s. n., Baza dilatată a frondei algelor. 4. s. n., Parazit al rădăcinilor; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces morfogenetic de formare și dezvoltare a sistemului radicular al plantelor; ~genic (v. -genic), adj., 1. Care produce rădăcini. 2. Care stimulează formarea de noi rădăcini; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a rădăcinilor; ~id (v. -id), s. m., organ filamentos de fixare și de absorbție la plantele inferioare saprofite; ~lit (v. -lit₁), s. n., rădăcină fosilizată; ~litofite (v. lito-, v. -fit), s. f. pl., plante cu rădăcinile înfipte în crăpăturile stîncilor; ~manie (v. -manie), s. f., proliferare de rădăcini adventive; ~melie (v. -melie), s. f., malformație congenitală caracterizată prin scurtimea segmentelor proximale ale membrelor; ~morf (v. -morf), adj., s. n. pl., 1. adj., De forma unei rădăcini. 2. s. n. pl., Structuri filamentoase asemănătoare cu rădăcinile alcătuite dintr-o împletitură de hife, la unele ciuperci superioare; ~pode (v. -pod), s. n. pl., clasă de protozoare unicelulare și acvatice, care se mișcă cu ajutorul unor prelungiri protoplasmatice, numite pseudopode; ~plast (v. -plast), s. n., filament citoplasmatic care unește blefaroplastii cu centrozomul juxtanuclear; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat de pămînt în care se găsesc rădăcinile plantelor; ~sperm (v. -sperm), adj., (despre plante) cu sporii sau cu semințele dispuse lîngă rădăcină; ~taxie (v. -taxie), s. f., mod de dispunere a rădăcinilor și a radiculelor; ~tom (v. -tom), s. n., instrument cu care se taie rădăcinile plantelor; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unei rădăcini a măduvei spinării.