rima¹ vi [At: I. GOLESCU, C. / Pzi: ~mez / E: fr rimer] 1 (D. două sau mai multe cuvinte) A avea aceleași sunete în silabele finale. 2 (Fig; d. lucruri, idei, persoane, etc.) A se potrivi. 3 (Fig; d. lucruri, idei, persoane etc.) A se asemăna. 4 (Rar) A face versuri cu rimă¹ (1).

RIMA, rimez, vb. I. Intranz. 1. (Despre două sau mai multe cuvinte, mai ales la sfîrșitul versurilor) A avea aceleași sunete în silabele finale (începînd de la ultima silabă accentuată). Cuvintele «soare» și «floare» rimează. ▭ Dacă ești poet, găsește cu ce rimează poețel? – Cu ușurel, răspunse altul. BOLINTINEANU, O. 397. ♦ Fig. (Despre lucruri, idei, persoane etc.) A se potrivi. Asachi... are timidități, care nu prea rimează cu cele ce și-a impus în programul activității sale culturale. IBRĂILEANU, SP. CR. 45. Cum rimează aceste două deducțiuni și nu există oare nici o contrazicere? GHEREA, ST. CR. II 51. 2. (Rar) A face versuri cu rimă. [Pantazi Ghica] a fost și rămîne poet, deși nu rimează mai niciodată, fără ca pentru aceasta scrierile sale să rămîie mai puțin poetice și canțonetele sale mai puțin de spirit. MACEDONSKI, O. IV 89.

RIMA vb. I. intr. (Despre două sau mai multe cuvinte) A avea aceleași sunete în silabele finale. ♦ (Fig.) A face versuri (cu rimă). [< fr. rimer, it. rimare].

RIMA vb. intr. 1. (despre două sau mai multe cuvinte) a avea aceleași sunete în silabele finale. ◊ (fig.; despre lucruri, idei etc.) a se potrivi, a se asemăna. 2. (fig.) a face versuri (cu rimă). (< fr. rimer)

A RIMA ~ez intranz. 1) (despre cuvinte, versuri) A constitui o rimă; a avea aceeași rimă. 2) A face versuri cu rimă. 3) fig. (despre lucruri, oameni, idei etc.) A se potrivi întocmai; a se îmbina în mod armonios; a fi în ton; a armoniza; a concorda. /<fr. rimer

rimà v. 1. a avea acelaș sunet final; 2. a face versuri.

rimă¹ sf [At: HELIADE, O. II, 146 / Pl: ~me / E: fr rime] 1 Repetare a sunetelor finale a două sau mai multe versuri (începând de la ultima silabă accentuată). 2 (Pex) Potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. 3-4 Cuvânt (sau segment dintr-un cuvânt) care rimează cu altul. 5 (Pex) Vers.

RIMĂ, rime, s. f. 1. Potrivire a sunetelor finale a două sau mai multe versuri, începînd de la ultima silabă accentuată; p. ext. potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. Dacă e vorba, spre exemplu, de o poemă, aici va fi vorba de stil, de rimă, de ritm. GHEREA, ST. CR. II 12. Rima pentru rimă e un vădit semn de slăbiciune. VLAHUȚĂ, O. A. 467. Ei cer să cînt... durerea mea adîncă, S-o lustruiesc în rime și-n cadențe. EMINESCU, O. IV 103. ♦ Cuvînt care rimează cu altul. Pe terasa aceasta, am vînat primele mele rime. GALACTION, O. I 14. Și cu multă plecăciune rima mîndră o aștept. ALEXANDRESCU, M. 250. ♦ Fig. Vers. Se vede că în cîntecul ce cînta... era vreo rimă supărătoare pentru domnia Veneției. NEGRUZZI, S. III 401. Bărbatul acesta care s-a pus cu dinadinsul să șteargă pata robiei în singura nație ce a mai rămas în Europa care să sufere robia, nu merită pentru aceasta două rime din partea dumneavoastră? BOLLIAC, O. 55.

RIMĂ s.f. Potrivire a sunetelor de la sfîrșitul versurilor, începînd cu ultima vocală accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. ♦ Cuvînt care rimează cu alt cuvînt. [Cf. fr. rime, it. rima].

RIMĂ s. f. 1. potrivire a sunetelor finale a două sau a mai multor versuri, începând cu ultima silabă accentuată; (p. ext.) potrivire a sunetelor finale a două cuvinte. 2. cuvânt care rimează cu altul. (< fr. rime)

RIMĂ ~e f. 1) Potrivire armonioasă a sunetelor finale în două sau mai multe versuri. 2) Cuvânt care în vers rimează cu alt cuvânt. /<fr. rime

rimă f. potrivire de sunete în terminațiunea vorbelor.

*rímă f., pl. e (fr. rime, d. lat. rhythmus, ritm; it. rima. V. ritm). Potrivirea sunetelor la urma versurilor începînd de la silaba accentuată, precum: scîndurile cu gîndurile. V. asonanță.

*riméz v. intr. (f. rimer, d. rime, rimă; it. rimare). Mă potrivesc în sunet începînd de la silaba accentuată, vorbind de versurĭ: scutură rimează cu flutură. V. tr. Fac versurĭ, maĭ ales proaste: a rima versurĭ de plăcintă.

rima (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. rimez, 3 rimează; conj. prez. 1 sg. să rimez, 3 să rimeze

rima (a ~) vb., ind. prez. 3 rimează

rima vb., ind. prez. 1 sg. rimez, 3 sg. și pl. rimează

rimă s. f., g.-d. art. rimei; pl. rime

rimă s. f., g.-d. art. rimei; pl. rime

rimă s. f., g.-d. art. rimei; pl. rime

RIMA vb. v. versifica.

RIMA vb. a versifica, (rar) a stihui, (înv.) a poetiza, a versui.

RIMĂ s. v. vers.

RIMĂ s. (LIT.) vers.

rimă (fr. rime, din lat. rythmus), figură care face ca unitățile lexicale de la finele versurilor să se asemene, grație omofoniei ultimelor silabe accentuate (A): „Dintre sute de catarge Care lasă malurile Câte oare le vor sparge Vânturile, valurile.” (Eminescu)

RIMĂ (< fr. rime) Procedeu poetic care constă în potrivirea versurilor în silabele lor finale, începînd cu ultima vocală accentuată; identitatea sonoră a acestora avînd o valoare estetică. Criterii variate au fost folosite de teoreticieni în clasificarea rimei: din punct de vedere morfologic, al căderii accentului, după gradul de armonie, după succesiunea ei în strofă, semantic. Astfel, după căderea accentului, rima poate fi simplă sau complexă. Rima simplă este de două feluri: ultimă sau masculină, cu un singur accent principal pe ultima silabă; Ex. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab... (G. COȘBUC, El-Zorab) penultimă sau feminină, cînd accentul cade pe penultima silabă; Ex. Peste vîrf de rămurele... Trec în stoluri rîndunele... (M. EMINESCU, Ce te legeni) Rima complexă, pe lîngă accentul principal, mai are unul sau mai multe accente secundare, începînd cu silaba antepenultimă. Ex. Codrule, codruțule, Ce mai faci, drăguțule... (M. EMINESCU, Revedere) Rima antepenultimă este folosită pentru efectul ei în general umoristic. Ex. Dar cînd știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă. (G. TOPÎRCEANU, Rapsodii de toamnă) În versificația franceză se mai folosește împărțirea rimelor, în funcție de gradul de armonie, în rime sărace și rime bogate. Rima săracă începe cu ultima vocală accentuată, în cea bogată se potrivesc și consoanele dinaintea ultimei vocale accentuate din silabă: Ex. Margarete, scînteioare și aglice Un buchet de flori orfane și calice... (G. TOPÎRCEANU, Sfîrșit de vară) După succesiunea rimei într-o strofă, ea poate fi: împerecheată sau succesivă, atunci cînd întîiul vers rimează cu al doilea, al treilea cu al patrulea; Ex. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și plutind deasupra luncii printre ramuri se despică... (V. ALECSANDRI, Malul Siretului) încrucișată sau alternantă, versul întîi rimînd cu versul al treilea, iar versul al doilea cu al patrulea; Ex. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele, Noapte bună! (M. EMINESCU, Somnoroase păsărele) îmbrățișată, în care versul întîi rimează eu versul al patrulea și al doilea cu cel de-al treilea: Ex. Pășește-n țarină semănătorul Și-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă-ntr-un noroc viața nouă, Pe care va lega-o viitorul. (AL. VLAHUȚĂ, Semănătorul) amestecată sau variată, cînd versurile nu sînt dispuse într-o ordine uniformă, rimă folosită îndeosebi în fabulă. Ex. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace, Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva, Care cred despre sine că prețuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-întîmplare. Și eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. (GR. ALEXANDRESCU, Cîinele și cățelul) Rima a fost desigur destinată urechii. Poezia clasică a urmărit însă și satisfacerea privirii. În poezia modernă, ea nu mai constituie o necesitate poetică, mulți poeți folosind versurile albe. Ex. Un soare în zenit ține cîntecul zilei, Cerul se dăruiește apelor de jos, Cu ochi cuminți dobitoace în trecere, Își privesc fără spaimă Umbra în albii... (L. BLAGA, În marea trecere) Factor de seamă în structurarea strofei și a versurilor, pe lîngă muzicalitate, rima are și o funcție metrică. În genere, ea delimitează sfîrșitul acestora, iar cuvintele care rimează sînt deseori cele mai semnificative din vers. Pentru marii creatori de poezie, rima nu este socotită doar un auxiliar al poeziei, ci ea se integrează în substanța ei și contribuie din plin la efectul artistic. De aceea, acești poeți cultivă rimele bogate, rima rară, făcînd să rimeze cuvinte foarte felurite morfologic – substantive cu verbe, nume proprii cu nume comune, cuvinte simple cu cuvinte compuse etc. Asemenea rime bogate și rare găsim în poezia lui M. Eminescu. Ex. După vremuri, mulți veniră începînd cu acel oaspe... Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al Iui Istaspe... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) O altă clasificare a rimei este și clasificarea semantică în internă sau interioară, denumită și rimă funambulescă sau extravagantă cuvîntul de la cezură rimînd cu cel de la finele versului, rimă frecventă în distihul elegiac. Ex. Uite fragi – ție dragi.

RÍMĂ (< fr.) s. f. Repetare a sunetelor finale în două sau mai multe versuri (începând cu ultima silabă accentuată), procedeu care contribuie la realizarea efectului de muzicalitate. Originea r. se află în versurile latine din perioada decăderii literaturii clasice, numite leoniene. După poziția r. în strofă, ea poate fi: împerecheată (aa, bb), încrucișată (ab, ab) sau îmbrățișată (ab, ba); după numărul silabelor din care este formată r. poate fi: masculină (o singură silabă accentuată: ex. profir, fir), feminină (două silabe: prima accentuată, a doua neaccentuată: ex. furcii, turcii), dactilică (trei silabe: prima neaccentuată, celelalte două neaccentuate: ex. munților, frunților). ♦ Fig. Vers.