RICERCÁR s. n. Compoziție muzicală polifonică, anterioară fugii, alcătuită din mai multe secțiuni (fiecare având tema sa proprie), care se cântă fără întrerupere, capriciu, fantezie. – Din it. ricercare.
Sursa: DEX '98
(1998)
|
Adăugată de
IoanSoleriu
| Semnalează o greșeală
| Permalink
RICERCÁR n. Compoziție muzicală polifonică, alcătuită din mai multe secțiuni (fiecare având tema sa proprie), care se cântă fără întrerupere. / < it. ricercare
Sursa: NODEX
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
RICERCÁR s.n. v. ricercare.
Sursa: DN
(1986)
|
Adăugată de
LauraGellner
| Semnalează o greșeală
| Permalink
RICERCÁR s. n. (muz.) compoziție instrumentală polifonică cu formă liberă în stil de contrapunct, care se cântă fără întrerupere; capriciu, fantezie. (< it. ricercare)
Sursa: MDN
(2000)
|
Adăugată de
raduborza
| Semnalează o greșeală
| Permalink
RICERCÁR s. v. capriciu, fantezie.
Sursa: Sinonime
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ricercár s. n.
Sursa: Ortografic
(2002)
|
Adăugată de
siveco
| Semnalează o greșeală
| Permalink
ricercar (‹ it. ricercare, „a investiga, a încerca, a căuta”), veche formă insturmentală în stil polifonic, cunoscută în Italia sec. 16-17, având o construcție liberă (imită motetul*) și care investiga posibilitățile și caracteristicile sonore ale instrumentului căruia îi era destinată lautei* sau orgii*, dar putea fi scrisă și pentru formații* complexe de instr. sau formații vocale. Se cunosc tabulaturi* pentru laută (F. Spinaccino, Intabulatura di liuto, 1507), pentru orgă (M. Cavazzani, Ricerchari, motetti, canzoni, libro I, 1523), pentru instr. cu claviatură (Andrea Gabrieli, 1595-1596). R. nu are unitate tematică, ci varietate tematică, temele* (în număr de 3-7) nefiind prelucrate după regului speciale, ci respectând doar principiul imitației*. Uneori forma r. era folosită la realizarea riturnelelor (3) pentru unele cântece. În sec. 17-18, forma r. apare în creația lui J. Pachelbel, D. Buxtehude ș.a., începând tot mai mult să fie asimilată cu termnul de fugă*, transformarea fiind facilitată de reducerea numărului de teme. Se ajunge la termenul de fuga ricercata care desemnează o formă intermediară între r. și fugă. Aceasta din urmă câștigă însă teren, iar r. își pierde actualitatea. Sec. 20 încearcă reactualizarea r. într-un spirit înnoitor. Întâlnim această formă în Tre Ricercari (1938) de Bohuslav Martinu, Ricercari pentru pian (1941) de Marcel Mihalovici, precum și în Sonata a III-a pentru vioară și pian (1957), partea I, de Alfred Mendelsohn, Concertul pentru orchestră (1967), partea I, de Zeno Vancea, Concertul pentru flaut și orchestră (1957-1958), partea I, de Anatol Vieru.
Sursa: DTM
(2010)
|
Adăugată de
blaurb
| Semnalează o greșeală
| Permalink