RETICÉNȚA s. v. reținere.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

RETICÉNȚĂ, reticențe, s. f. Omisiune voită, trecere sub tăcere a unui lucru care trebuie spus; reținere, rezervă într-o anumită chestiune. ♦ Figură retorică prin care vorbitorul, întrerupându-și brusc expunerea, trece la altă idee, lăsând numai să se înțeleagă ceea ce a voit să spună. – Din fr. réticence, lat. reticentia.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RETICÉNȚĂ ~e f. 1) Trecere sub tăcere a unui lucru care trebuia sau putea să fie spus; omitere intenționată a unui gând; lucru omis. 2) Figură de stil constând în întreruperea bruscă a unei idei și trecerea la alta, lăsând să se înțeleagă cele neexprimate. /<fr. réticence, lat. reticentia
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

RETICÉNȚĂ s.f. Omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; reținere, atitudine reținută, rezervată într-o anumită chestiune. ♦ Figură de stil prin care cineva își întrerupe deodată șirul gândirii pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înțeleagă ceea ce ar fi voit să spună. [< fr. réticence, cf. lat. reticentia].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RETICÉNȚĂ s. f. 1. omisiune voită, ocolire a unui lucru care trebuie spus; atitudine reținută, rezervată într-o anumită chestiune. 2. figură retorică prin care vorbitorul își întrerupe deodată șirul gândirii, pentru a trece la o altă idee, lăsând numai să se înțeleagă ceea ce ar fi voit să spună. (< fr. réticence, lat. reticentia)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

reticénță s. f., g.-d. art. reticénței; pl. reticénțe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink