răspuns² sn [At: COD. VOR. 156/1 / V: (înv) res~ / Pl: ~uri / E: ml responsum] 1 (Adesea construit cu verbele „a da”, „a primit” etc.) Ceea ce se comunică celui care întreabă. 2 Cuvinte spuse direct, scrise sau transmise printr-un intermediar, unei persoane care a întrebat ceva sau s-a adresat cuiva (într-un mod oarecare). 3 (Îla) Fără de ~ Care nu poate fi combătut. 4 (Pop; îlv) A da (sau a face) ~ A răspunde (2). 5 (Îvr) Explicație (1). 6 (Îvr) Înregistrare în scris Si: însemnare. 7 Expunere a cunoștințelor în fața unui examinator. 8 (De obicei construit cu verbele „a aduce”, „a duce”, „a lua”, „a trimite”) Informație. 9 (Reg) Vorbă. 10 (Reg) Poruncă. 11 Replică la afirmații, acțiuni, provocări etc. 12 Soluție. 13 Ceea ce se răspunde la o scrisoare. 14 Schimb de scrisori Si: corespondență (4). 15 (Înv) Ordin dat de către o autoritate. 16 (Înv) Responsabilitate (1). 17 Probă. 18 Pretext. 19 (Îvr) Organ prin care corpul comunică cu exteriorul. 20 (Îvr) Orificiu.

RĂSPUNS, răspunsuri, s. n. 1. Ceea ce se comunică celui care întreabă ceva; cuvinte spuse sau scrise, transmise unei persoane care a întrebat ceva sau s-a adresat cuiva. Moșneagul cel mititel părea mirat de răspunsurile scurte și înghețate ale lui Șoimaru. SADOVEANU, O. VII 66. De cîte ori am așteptat O șoaptă de răspuns! EMINESCU, O. I 190. Întrebîndu-mă de știu buchiile pe dinafară, spre răspuns, am deschis cartea lui Petru Maior și i-am cetit un întreg capitol. NEGRUZZI, S. I 12. ◊ (În construcție cu verbele «a da» sau «a primi») Flăcăul dădea răspuns că așteaptă pe tatăl său cu paralele, ca să împace pe ciobani și pe stăpînul bălții. SADOVEANU, B. 15. A fluierat scurt, ca și cînd ar fi întrebat ceva, apoi, neprimind răspuns, și-a urmat calea. REBREANU, I. 80. Le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo. CREANGĂ, P. 249. ♦ Dovedire a cunoștințelor în fața unui examinator. ♦ Ripostă, replică. Țările iubitoare de pace, prin munca lor constructivă, dau răspunsul cuvenit instigatorilor la război. ♦ Soluție, dezlegare. Scriitorul progresist caută răspunsuri potrivite problemelor puse de viață. 2. (În construcție cu verbele «a duce», «a aduce») Știre, veste, informație. În goana roibului, un sol... El duce regelui răspuns Din tabără. COȘBUC, P. I 145. Chiar frate-meu mi-a adus răspuns că pe stăpîna... a furat-o un zmeu. ISPIRESCU, L. 23. Las’ că mă duc eu să-ți aduc răspuns. CREANGĂ, P. 312. ◊ Expr. A trimite răspuns = a transmite o comunicare. El îmi trimete răspuns că s-o mîntuit înghețatele pe ziua ceea. ALECSANDRI, T. I 159.

RĂSPUNS ~uri n. 1) Comunicare (orală sau scrisă) generată de o întrebare pusă de cineva. 2) Expunere a cunoștințelor la examene. ◊ A chema la ~ a întreba; a chestiona. 3) pop. Vorbă sau acțiune promptă la spusele agresive ale cuiva; ripostă; replică. 4) mat. Soluționare a unei probleme; dezlegare; rezolvare. /<lat. responsum

răspuns n. 1. ceeace se spune celui ce face o întrebare; 2. scrisoare trimisă ca răspuns; 3. întâmpinare, verbală sau scrisă. [Lat. RESPONSUM].

răspúns n., pl. urĭ (lat. responsum). Ceĭa ce se răspunde la o întrebare: răspuns afirmativ. Întîmpinare (orală saŭ scrisă), respingerea uneĭ acuzațiunĭ. – Vechĭ re-.

respuns sn vz răspuns²

răspuns s. n., pl. răspunsuri

răspuns s. n., pl. răspunsuri

răspuns s. n., pl. răspunsuri

RĂSPUNS s. v. dovadă, indicație, indiciu, justificare, mărturie, motivare, motivație, pildă, probă, răspundere, responsabilitate, scuză, semn.

RĂSPUNS s. 1. (înv.) răspundere. (Care e ~ul lui?) 2. v. ripostă. 3. v. rezolvare.

RĂSPUNS s. 1. (înv.) răspundere. (Care e ~ lui?) 2. replică, ripostă, (înv.) spunere. (La obrăznicia lui, i-a dat ~ cuvenit.) 3. (MAT.) dezlegare, rezultat, soluție. (~ unei probleme.)

răspuns s. v. DOVADĂ. INDICAȚIE. INDICIU. JUSTIFICARE. MĂRTURIE. MOTIVARE. MOTIVAȚIE. PILDĂ. PROBĂ. RĂSPUNDERE. RESPONSABILITATE. SCUZĂ. SEMN.

Răspuns ≠ întrebare

răspuns (it. risposta), în fugă* expunere a temei* la o altă voce (2) decât cea inițială, în interval de cvintă* superioară, respectiv de cvartă* inferioară. Echiv. lat. comes („însoțitor”). V.: subiect; contrasubiect; consecvent.

RĂSPUNS LA DISCURSUL DE RECEPȚIE Discurs rostit de președintele Academiei sau al unei societăți savante, în care sînt arătate meritele și activitatea noului ales. Ex. Răspunsul lui G. Bogdan-Duică la discursul de recepție la Academie a scriitorului M. Sadoveanu (1923): „Domnule Sadoveanu, Primindu-te astăzi în mod sărbătoresc în Academia Română, noi, colegii d-tale, îți dăm un loc și o recunoaștere pe care poporul român ți-a dat-o pe deplin, călduroasă și neșovăitoare încă de mult timp. Ușa ți-a deschis-o acea recunoaștere neștirbită din partea națiunii; noi am bătut doar din palme la intrarea, totuși, foarte sfioasă între noi, a d-tale... Domnilor colegi, Biografia noului nostru coleg, pe cît o știu eu, este foarte scurtă. S-a născut în 1880, în 5 noiembrie, în județul Suceava, la Siret, în tîrgușorul Pașcani, pe care d-sa l-a zugrăvit de multe ori, ai cărui oameni au luat loc mare în opera nuvelistului. Colegul nostru a împlinit așadar 40 de ani, se află în toiul vieții bărbătești; și toți sîntem încredințați că energia sa fizică, sprijinul celei sufletești, îi va îngădui să sporească încă averea sa literară, care este drept o comoară a națiunii.”

RĂSPÚNS (lat. responsum) s. n. 1. Ceea ce se spune, se scrie, se comunică celui care întreabă ceva. ♦ Expunere, dovedire a nivelului de cunoștințe într-un anumit domeniu în fața unui examinator. ♦ Replică, ripostă. 2. (În legătură cu verbele „a duce”, „a aduce”) Știre, informație. ♦ Soluție, dezlegare. 3. (TELEC.) Funcția de timp reprezentând mărimea de ieșire a unui sistem de transmisiune când la intrarea lui se aplică un anumit semnal în regim tranzitoriu sau în regim sinusoidal. 4. (BIOL.) R. imun = ansamblul reacțiilor declanșate de sistemul imun în momentul contactului organismului cu un agent străin (antigen), reacție care are drept scop neutralizarea și eliminarea agresorului. În cadrul r.i. globulele albe specializate (limfocite) sintetizează proteine numite anticorpi care interacționează cu antigenele, neutralizându-le. Sin.: reacție imună.