regenta vt [At: RUSSO, S. 161 / Pzi: ~tez / E: fr régenter] (Frr) 1 A conduce (5). 2 A dirija (5). 3 A domina (1).

REGENTA, regentez, vb. I. Tranz. (Neobișnuit) A conduce, a supune autorității cuiva, a guverna; a tiraniza. Se mîndresc de truda ce și-au dat... a regenta înțălepciunea noastră. RUSSO, S. 161.

REGENTA, regentez, vb. I. Tranz. (Rar) A conduce, a guverna, a tiraniza. – Fr. régenter (după regent).

REGENTA vb. I. tr. (Franțuzism) A conduce după bunul său plac, a dirija, a domina. [< fr. régenter].

regent, ~ă [At: GT (1838), 1²/2 / V: (înv) reghe~ / Pl: ~nți, ~e / E: fr régent, lat regens, -entis, ger Regent] 1 sm Persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ținând locul monarhului în timpul unei regențe (1) Si: (înv) locotenent domnesc. 2 sm (Înv) Director de colegiu. 3 sm (Înv) Persoană care face parte dintr-un consiliu de administrație. 4 a (Asl; îs) Planetă ~ă Planetă care are principala influență într- un horoscop. 5-6 sf, a (Grm) (Propoziție) care este determinată de una sau mai multe subordonate. 7 a (D. părți ale propoziției subordonate) De care depinde, din punct de vedere strict gramatical, o subordonată.

regență sf [At: CR (1831), 55/29 / V: (înv) ~ție, reghe~ / E: fr régence] 1 Guvernare provizorie, exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minorității, absenței sau bolii unui monarh. 2 Grup de persoane care exercită o regență (1) Si: locotenență. 3 State musulmane din nordul Africii (Tripolitania, Algeria, Tunis) guvernate printr-o delegație a sultanului din Constantinopol, înainte de stabilirea protectoratului francez. 4-5 (Îvr) Colonie (4-5). 6 Stil în arhitectura și în artele decorative franceze la începutul sec. XVIII, caracterizat prin suplețea, grația și delicatețea elementelor decorative.

regenție sf vz regență

reghenție sf vz regență

tripoli sn [At: ȘĂINEANU, D. U. / V: (îvr) ~ipol / E: fr tripoli] Sediment de bioxid de siliciu alcătuit din scoici și infuzori, întrebuințat în industrie Si: diatomit.

REGENT, -Ă, regenți, -te, s. m. și f. Persoană care guvernează provizoriu o monarhie, ținînd locul monarhului în timpul unei regențe. Prințesa Anna... fu declarată regentă. NEGRUZZI, S. II 145.

REGENTĂ, regente, adj. f. (Gram.; despre o propoziție; și substantivat) (Propoziție) căreia îi este subordonată o altă propoziție.

REGENȚĂ, regențe, s. f. Guvernare provizorie, exercitată de una sau mai multe persoane în timpul minorității sau absenței unui monarh; timpul cît durează această guvernare. V. locotenență.

REGENT, -Ă adj. Care deține o regență; referitor la regență. ◊ Propoziție regentă (și s.f.) = propoziție (principală sau secundară) căreia îi este subordonată o altă propoziție; propoziție supraordonată. [Cf. fr. régent].

REGENT, -Ă s.m. și f. Persoană care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic în timpul minorității sau al absenței regelui. [Cf. fr. régent, it. reggente].

REGENȚĂ s.f. 1. Guvernare a unui stat monarhic exercitată de una sau de mai multe persoane în timpul minorității sau al absenței regelui; timp cît durează o asemenea guvernare. 2. (Ist.) Nume care se dădea unor state musulmane din nordul Africii (Tripolitania, Algeria, Tunisia) guvernate printr-o delegație a sultanului din Constantinopol. [Cf. fr. régence, it. reggenza].

REGENT, -Ă I. s. m. f. (cel) care guvernează cu titlu provizoriu un stat monarhic, ținând locul regelui în timpul unei regențe (1). II. adj. (despre propoziții; și s. f.) căreia i se subordonează una sau mai multe propoziții; supraordonată. ◊ (despre părți ale propoziției supraordonate) de care depinde o subordonată. (< fr. régent, lat. regens, germ. Regent)

REGENT¹ ~tă (~ți, ~te) 1) (despre persoane) Care ține de regență; propriu regenței. 2): (Propoziție) ~tă propoziție de care depind una sau mai multe propoziții subordonate. /<fr. régent, lat. regens, ~entis

REGENȚĂ ~e f. 1) Guvernare provizorie a unei sau a mai multor persoane împuternicite (în timpul minoratului, absenței sau bolii monarhului). 2) Perioadă cât durează această guvernare. 3) Persoană sau organ colegial care exercită prerogativele monarhului. 4) (în Franța, la începutul sec. XVIII) Stil în arhitectură și în arta decorativă care se caracterizează prin grație și delicatețe. /<fr. régence

regență f. 1. demnitatea regentului și timpul cât durează; 2. nume dat în istoria Franței perioadei minorității lui Ludovic XV (1715-1723); 3. State muzulmane pe coasta Africei: regențele de Tunis și de Tripoli.

Tripoli n. 1. oraș în Africa, port pe Mediterana, cap. Tripolitaniei: 75.000 loc.; 2. oraș în Siria, aproape de mare: 30 000 loc. ║ (Regența) sau Tripolitania, țară în Africa de N., între Egipt și Tunis, ce depindea de Turcia: 1.200.000 loc., cu cap. Tripoli. Devenită dela 1912 colonie italiană.

Tunisia f. sau Regența Tunisului, Stat în Africa de N., pus sub protectoratul Franței: 2.100.000 loc. Cap. Tunis (Tunisian).

*regént, -ă adj. și s. (lat. régens, -éntis, part. d. régere, a domni. V. co- și di-rigent). Șefu guvernuluĭ în timpu minoritățiĭ, absențeĭ saŭ boaleĭ unuĭ suveran: regina regentă, regentu. În istoria Franciiĭ, titlu dat luĭ Filip de la Orléans, regent de la 1715-1723, în timpu minoritățiĭ luĭ Ludovic XV. S. n., pl. e. Un diamant celebru (136 de carate) al coroneĭ Franciiĭ, cumpărat la 1717 de Filip de la Orléans. Regent al Bănciĭ Franciiĭ, unu din ceĭ 15 membri aĭ consilĭuluĭ general al eĭ. Regentu anuluĭ, în calendar, planeta dominantă.

*regénță f., pl. e (d. regent; fr. régence). Demnitatea de regent. Guvernare în calitate de regent: regența Mariiĭ De Medicis în timpu minoritățiĭ luĭ Ludovic XIII. Durata acesteĭ guvernărĭ. Guvernare pin delegațiune (din partea sultanuluĭ Turciiĭ). Țară guvernată așa: foasta regență a Algeruluĭ.

regenta vb., ind. prez. 1 sg. regentez; 3 sg. și pl. regentează

regent adj. m., s. m., pl. regenți; adj. f., s. f. regentă, pl. regente

regență s. f., g.-d. art. regenței; pl. regențe

regent adj. m., s. m., pl. regenți; adj. f., s. f. regentă, pl. regente

regență s. f., g.-d. art. regenței; pl. regențe

regent s. m., adj. m., pl. regenți; f. sg. regentă, pl. regente

regență s. f., g.-d. art. regenței; pl. regențe

REGENTĂ adj., s. (GRAM.) supraordonată. (Propoziție ~.)

REGENȚĂ s. (înv.) căimăcămie, locotenență.

REGENTĂ adj., s. (GRAM.) supraordonată. (Propoziție ~.)

REGENȚĂ s. (POLITICĂ) (înv.) căimăcămie, locotenență.

REGENT, -Ă adj. (cf. fr. régent): în sintagmele coordonată regentă, cuvânt regent, interjecție regentă, principală regentă, propoziție regentă, secundară regentă și subordonată regentă (v.).

REGENT (SUPRAORDONAT) s. n. (< adj. regent, -ă, cf. fr. régent, it. reggente, lat. regens, -tis): cuvânt sau parte de vorbire de care depinde o parte secundară de propoziție (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau o propoziție subordonată. După natura părții de vorbire se poate vorbi de un r. substantival (de care depind un atribut sau o subordonată atributivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară), de un r. adjectival (de care depinde un complement sau o subordonată completivă), de un r. pronominal (de care depind un atribut sau o subordonată atributivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară), de un r. numeral (de care depinde un atribut sau o subordonată atributivă), de un r. verbal (de care depind un complement sau o subordonată completivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară), de un r. adverbial (de care depinde un complement sau o subordonată completivă), și de un r. interjecțional (de care depind un complement sau o subordonată completivă, un element predicativ suplimentar sau o subordonată predicativă suplimentară).

REGENTĂ (SUPRAORDONATĂ) s. f. (< adj. regent, -ă, cf. fr. régent, it. regente, lat. regens, -tis): propoziție de care depinde sintactic o altă propoziție. Pot avea acest statut atât propoziția principală, cât și propoziția secundară (de fiecare dintre ele poate depinde sintactic o altă propoziție). ◊ ~ suficientă: r. cu autonomie semantică, capabilă să realizeze singură un enunț de sine stătător, ca în exemplul „Când veni acea zi, toți zeii se așezară pe scaunele lor de aur” (Al. Odobescu). ◊ ~ insuficientă: r. fără autonomie semantică, incapabilă să realizeze singură un enunț de sine stătător, ca în exemplele „Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire” (A. Vlahuță); „N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată” (M. Eminescu); „Ce bine-ar fi să se întoarcă el acasă” (M. Preda); „Desigur că-i treceau prin minte cântecele” (B. Șt. Delavrancea); „S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi” (Gr. Alexandrescu). ◊ ~ juxtapusă (paratactică, asindetică): r. în raport de coordonare prin juxtapunere (parataxă) cu o altă propoziție din frază, ca în exemplele „Șefa secției de învățământ era într-o ședință, trebui s-o aștepte” (M. Preda); „Se știe că, dacă nu-ți rânduiești lucrurile cum trebuie, dacă nu-ți organizezi bine munca, reușita întârzie” ◊ ~ joncțională: r. în raport de coordonare prin joncțiune cu o altă propoziție din frază, ca în exemplele „Visuri sunt și unul, și-altul, / Și totuna mi-este mie / De-oi trăi în veci pe lume, / De-oi muri în vecinicie” (M. Eminescu); „El plecat-au dintr-un loc / Unde iarba, când răsare, / Sub o arșiță de foc / Se usucă și dispare” (V. Alecsandri). v. principală și propoziție.

REGÉNT, -Ă (< fr., lat., germ.) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care guvernează o monarhie în timpul minoratului, al bolii sau al absenței suveranului; funcțiile regentului sunt exercitate uneori de către un consiliu de regență. 2. Adj. (LINGV.; despre propoziții sau părți de vorbire; și subst.) Căreia îi este subordonată una sau mai multe propoziții sau o parte de propoziție. 3. Diamant celebru de 137 carate montat în Coroana franceză. De origine indiană a fost cumpărat, în 1717, de regentul Philippe II d’Orleans.

REGÉNȚĂ (Regence) (< fr.) s. f. 1. (În statele monarhice) Consiliu de r. = organ colegial care exercită prerogativele monarhului lipsit de capacitatea de exercițiu ori cu capacitatea de exercițiu restrânsă sau în absența acestuia; perioadă cât durează această guvernare. În România, Parlamentul a votat (4 ian. 1926), instituirea unui Consiliu de R., format din patriarhul Miron Cristea, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție Gheorghe Buzdugan (din 1 oct. 1929, în urma decesului său, a fost numit Constantin Sărățeanu) și principele Nicolae, fratele principelui Carol, pe timpul minoratului viitorului rege Mihai I. Și-a încetat activitatea la 7 iun. 1930. 2. (În arhitectura și artele decorative franceze) Stil care face tranziția între stilul Ludovic al XIV-lea și stilul Ludovic al XV-lea, dezvoltat în perioada regenței ducelui Philippe II d’Orleans; se caracterizează prin suplețea, grația și delicatețea elementelor decorative. Constituie o primă fază a rococoului. Printre reprezentanții de seamă ai stilului r. au fost: arhitectul Robert de Cotte, decoratorii G.M. Oppenordt, Cl. Audrant și ebenistul Ch. Cressent.