REFECARE, refecări, s. f. Acțiunea de a refeca și rezultatul ei; tivire.

REFECA, refec, vb. I. Tranz. 1. A coase un refec. 2. A detașa cu fierăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. – Cf. lat. refricare.

răfeca v vz refeca

răfica v vz refeca

refeca vt [At: POLIZU / V: (reg) răf~, ~fre~, răfica / Pzi: refec, 3 (îrg) ~eacă / E: ns cf lat refrico, -are] 1 A coase cu refec (3). 2 (Pex) A tivi. 3 (Fig; reg) A mustra aspru pe cineva. 4 A detașa cu ferăstrăul marginile ieșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice.

refreca v vz refeca

REFECA, refec, vb. I. Tranz. 1. A coase un refec. 2. A detașa cu ferăstrăul marginile teșite ale scândurilor brute, pentru a obține scânduri paralelipipedice. – Cf. lat. refricare.

REFECA, refec, vb. I. Tranz. 1. (Cu privire la o stofă, o pînză etc.) A coase cu refec, a tivi. Cămașa de borangic subțire și refecată cu bibiluri. FILIMON, C. 151. 2. A detașa cu ferăstrăul marginile teșite ale scîndurilor brute pentru a obține scînduri paralelipipedice.

A REFECA refec tranz. (obiecte confecționate din materiale textile) A înzestra cu un refec; a tivi. /cf. lat. reficare

refecà v. a coase un refec. [Vechiu-rom. răfrecà = lat. REFRICARE].

răféc, V. refec.

2) reféc, a á v. tr. (poate din maĭ vechĭu răfrec, din *refrec. – Se conj. ca frec). Sud. Dupăcesc, înduplec, îndoĭ marginea pînzeĭ, peliĭ, hîrtiiĭ ș. a.: (un Jidan) cu pleoapele refecate (ChN. I, 56), un negru cu buzele groase și refecate (201), venea cu ochiĭ refecațĭ de la cîrcĭumă.

refecare s. f., g.-d. art. refecării; pl. refecări

refecare s. f., g.-d. art. refecării; pl. refecări

refecare s. f., g.-d. art. refecării; pl. refecări

refec s. n., pl. refecuri

refeca (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. refec, 2 sg. refeci, 3 refecă; conj. prez. 1 sg. să refec, 3 să refece

refeca (a ~) vb., ind. prez. 3 refecă

refeca vb., ind. prez. 1 sg. refec, 3 sg. și pl. refecă

REFECARE s. (IND.) tivire. (~ lemnului.)

REFECA vb. v. tivi.

refeca vb. v. TIVI.

refeca (refec, at), vb. – A coase cu refec, a tivi. – Mr. arufec(are). Origine necunoscută. Der. din sl. (Cihac, II, 311) este cît se poate de improbabilă (Byhan 329). Din lat. refrĭcāre (Pușcariu 1426; REW 7159) sau *orĭfĭcāre < orĭfĭcium, cf. port. refegar (Candrea, GS, III, 426; Candrea; REW 7159N), sau din lat. *refĭccāre „a întări”, cf. it. ficcare (Tiktin) nu sînt convingătoare. – Der. refec, s. n. (cusătură de îmbinare, tiv; ceartă, dojană); refecătură, s. f. (însăilare, tiv).