RECHIZIȚIONÁ, rechiziționez, vb. I. Tranz. A face rechiziție, a lua prin rechiziție, a supune rechiziției. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. réquisitionner.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu | Semnalează o greșeală | Permalink

A RECHIZIȚIONÁ ~éz tranz. (bunuri materiale) A folosi prin rechiziție; a supune unei rechiziții. [Sil. -ti-o-] /<fr. réquisitionner
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

RECHIZIȚIONÁ vb. I. tr. A lua prin rechiziție, a supune rechiziției. [Pron. -ți-o-. / < fr. réquisitionner, cf. lat. requirere – a cere].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner | Semnalează o greșeală | Permalink

RECHIZIȚIONÁ vb. tr. a supune rechiziției. (< fr. réquisitionner)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza | Semnalează o greșeală | Permalink

rechiziționá vb. (sil. -ți-o-), ind. prez. 1 sg. rechiziționéz, 3 sg. și pl. rechiziționeáză
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink