căutare avansată
2 definiții pentru „rebreanu”   declinări

PLÎNGĂRÉȚ, -EÁȚĂ, plîngăreți, -e, adj. Care este. totdeauna gata să plîngă, care plînge ușor; care se plînge mereu. Vă repet că nu mă înduioșează. Nu-s uma­nitarist plîngăreț. C. PETRESCU, Î. II 108. Anghelina lui Nistor Mucenicii, atît de amărîtă și de plîngăreață, cu copilașul în brațe, zbiera ca o năucă. REBREANU, R. II 231.
Sursa: DLRLC (1955-1957) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

REBREANU, Liviu (1885-1944, n. Târlișua, jud. Bistrița-Năsăud), scriitor român. Acad. (1939). Președinte al Societății scriitorilor români (din 1925); director (1928-1930; 1940-1944) al Teatrului Național Din București. A editat și condus revistele „Mișcarea literară” (1924-1925), „Gazeta literară” (1929) și „România literară” (1932-1934). Nuvele de atmosferă, de observație socială și de analiză psihologică, reliefând aspecte din viața satului ardelean și a periferiei bucureștene („Frământări”, „Golanii”, „Răfuiala”) sau tragice situații dilematice generate de război („Catastrofa”, „Ițic Ștrul dezertor”). Excelent creator de tipuri, stăpân pe arta compoziției, s-a remarcat ca romancier polivalent. Cu „Ion”, capodoperă a prozei românești, realizează un moment de răscruce în evoluția romanului românesc, prin capacitatea de obiectivare artistică; în „Răscoala” configurează romanul maselor răzvrătite; cu „Pădurea spânzuraților”, creează romanul crizei morale declanșate de absurditatea războiului. Experimentează romanul metafizic („Adam și Eva”) și al obsesiei patologice („Ciuleandra”), istoric („Crăișorul”) și politic („Gorila”), narațiunea polițistă („Amândoi”) și de investigație a mentalității burgheze („Jar”). Comedii de moravuri („Cadrilul”, „Plicul”, „Apostolii”); eseuri („Amalgam”), memorialistică („Jurnal”). Premiul Național (1929).
Sursa: DE (1993-2009) | Adăugată de blaurb. | Semnalează o greșeală | Permalink