vreasc sn [At: MARDARIE, L. 276²/18 / V: (rar) vrescur, (îrg) hreasc, rasc, vrasc, vrascură sf, (reg) hereascuri snp, hleșc (Pl: hleșcuri), hreast, hreșc (Pl: hreșcuri), hreșt, vleasc, vrască (Pl: vraști, vrăști) vrească sf, vreașc / Pl: ~uri / E: vsl хврастъ] 1 (Mpl) Creangă subțire, uscată (desprinsă din copac, folosită la aprinderea focului) Si: gătej, uscătură, (reg) osâc. 2 (Trs) Îngrămădire de lemne, crengi, vreascuri (1) etc. aduse de apă (pe malul unui râu). 3 (Reg; îf vrască, vrească) Nuia verde. 4 (Trs; îf hreast) Mărăciniș.

vreasc s.n. (mai ales la pl.) Creangă, ramură subțire, uscată, desprinsă de pe un copac; gătej. Pe vatra verde ard, Pocnind din vreme-n vreme, Trei vreascuri rupte dintr-un gard (COȘB.). ◊ Compar. Mîna a scăpat din încheieturi și a lunecat pe țărna uscată, ca un vreasc rupt (POPA). • pl. -uri. și (înv., reg.) vreascur, rasc, hreasc s.n. /<sl. veche хврасть; cf. bg. хряст „tufă”.

vreasc și (vechĭ) hreasc (ea dift.) n., pl. urĭ (vsl. hvrastŭ, hrastu, vreasc, hvrastiĭe, vreascurĭ; bg. hrast, copăcel, fraste, vreascurĭ; sîrb. [h]rast, stejar. E rudă cu it. foresta, pădure. V. vrască, hîrșag). Pl. Ramurĭ uscate, găteje de aprins focu. – Și ráscote (pl.) în vest, și [v]rascurĭ în Trans., și hreșt[ĭ]urĭ în nord. Pe alocurĭ și hreast.