rablagit, ~ă a [At: POPOVICI, S. E. 83 / V: răblăg~, rebleg~ / Pl: ~iți, ~e / E: rablagi] 1 (D. obiecte) Deteriorat prin uz îndelungat. 2 (D. ființe) Sleit de puteri Si: ramolit. 3 (D. ființe) Cu sănătatea zdruncinată.

RABLAGIT, -Ă, rablagiți, -te, adj. (Familiar; despre obiecte) Învechit, uzat, deteriorat; (despre ființe) sleit de puteri, prăpădit, ramolit. – Variantă: răblăgit, -ă (CAMILAR, N. I 113, VLAHUȚĂ, O. A. II 108) adj.

rablagi vr [At: DL / V: răblăgi, reblegi / Pzi: ~gesc / E: rablagiu] 1 (Fam; d. obiecte) A se deteriora prin întrebuințare îndelungată. 2 (D. ființe) A-și pierde puterea fizică și intelectuală, datorită bătrâneții Si: a se ramoli, a se rebegi.

răblăgi v vz rablagi

răblăgit, ~ă a vz rablagit

reblegi v vz rablagi

reblegit, ~ă a vz rablagit corectat(ă)

RABLAGI, rablagesc, vb. IV. Refl. (Familiar; despre obiecte) A se învechi, a se uza, a se deteriora; (despre ființe) a-și pierde puterile, a se ramoli. – Variantă: răblăgi vb. IV.

RĂBLĂGIT, -Ă adj. v. ablagit.

A SE RABLAGI mă ~esc intranz. 1) fam. (despre lucruri) A se învechi prin întrebuințare excesivă; a se hârbui; a se uza. 2) fam. (despre persoane) A-și pierde vigoarea fizică și/sau intelectuală (în special din cauza vârstei înaintate); a se hârbui; a se ramoli; a se rebegi. /Din rablagiu

rablagi (a se ~) (fam.) (desp. ra-bla-) vb. refl., ind. prez. 1 sg. mă rablagesc, 3 sg. se rablagește, imperf. 1 sg. mă rablageam; conj. prez. 1 sg. să mă rablagesc, 3 să se rablagească; imper. 2 sg. afirm. rablagește-te; ger. rablagindu-mă

!rablagi (a se ~) (fam.) (ra-bla-) vb. refl., ind. prez. 3 sg. se rablagește, imperf. 3 sg. se rablagea; conj. prez. 3 să se rablagească

rablagi vb. (sil. -bla-), ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rablagesc, imperf. 3 sg. rablagea; conj. prez. 3 sg. și pl. rablagească

RABLAGIT adj. v. degradat, deteriorat, învechit, ramolit, senil, stricat, uzat.

rablagit adj. v. DEGRADAT. DETERIORAT. ÎNVECHIT. RAMOLIT. SENIL. STRICAT. UZAT.

RABLAGI vb. v. degrada, deteriora, învechi, ramoli, strica, uza.

rablagi vb. v. DEGRADA. DETERIORA. ÎNVECHI. RAMOLI. STRICA. UZA.

RABLAGI, rablagesc, vb. IV. Refl. ~ (~; după Graur, prin încrucișare între rablă și damblagi)

rablagi În BL, VII, p. 122, și, mai pe larg, în BL, XIV, p. 110, am explicat pe rablagiu prin rablă, poate sub influența lui damblagiu. Am arătat acolo că s-a format și un, verb, a se rablagi, care, sub influența lui bleg, a fost transformat în reblegi. Cîteva adaosuri sînt necesare. Mai întîi atestări: rablagit, la acad. Iorgu Iordan, SCL, XXIV, p. 713. în DLRM se adaugă variantele răblăgi, răblăgiu; răblăgi apare și la Udrescu, s. v, știolf. Tot la Udrescu găsim și rebleagă, reblegitură și rebeagă, pe care îl întîlnim și în Lex. reg. II, p. 71 (din Roșiorii de Vede). Pe cît se pare, nu e numai încrucișare cu bleg, ci, așa cum presupuneam în articolul citat din BL, XIV, și. cu rebegi, a cărui origine nu e clară: CADE îl explică prin magh. rebegni, ceea ce, pe drept cuvînt, nu a găsit asentimentul lui Tamás. Mai semnalez, în sfîrșit, varianta răblări, BL, IV, p. 68.

rablagit, -ă, rablagiți, -te adj. 1. (d. lucruri) stricat; uzat 2. (d. ființe) sleit de puteri; cu sănătatea zdruncinată; ramolit

rablagi, rablagesc v. r. 1. (d. obiecte) a se strica, a se uza 2. (d. ființe) a-și pierde puterile / vigoarea / sănătatea; a se ramoli