RÂNJÍT, -Ă, rânjiți, -te, adj. Care rânjește (2) (întruna). – V. rânji.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

RÂNJÍ, rânjesc, vb. IV. Intranz. și (reg.) refl. 1. (Despre animale) A-și arăta amenințător dinții, a mârâi arătându-și dinții. 2. (Despre oameni) A-și arăta dinții într-o grimasă de răutate, de batjocură, de prostie etc. ♦ A râde silit, forțat, fără veselie. ♦ (Rar) A-și bate joc de cineva. – Din bg. rămža „a mârâi”.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de claudia | Semnalează o greșeală | Permalink

A RÂNJÍ ~ésc 1. intranz. 1) (despre unele animale) A-și strâmba gura arătându-și dinții și mârâind amenințător. 2) (despre oameni) A-și schimonosi fața într-un râs nefiresc. 2. tranz. : A-și ~ dinții a-și arăta dinții printr-o grimasă. /<bulg. rănža
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

RÂNJÍ vb. (livr.) a ricana, (reg.) a se târși, (prin Transilv.) a hârgi, a se jimba. (Ce ~ așa?)
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

RÂNJÍ vb. v. destrămá, deșira, râde.
Sursa: Sinonime (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink

rînjí (rânjésc, ít), vb. – A disprețui. Sl. rĕgati (Tiktin). Sec. XVI, înv. – Der. rînjitor, s. m. (înv., disprețuitor).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

rînjí (rânjésc, rânjít), vb. – 1. A-și arăta dinții. – 2. A avea un rîs sardonic. – Megl. rănges, răngiri. Bg. rămžă, din sl. ręgnąti (Miklosich, Slaw. Elem., 43; Cihac, II, 313; Byhan 329; Conev 56; cf. Densusianu, Hlr., 258, 269). – Der. din lat. ringĕre (Koerting 8091) nu este posibilă. – Der. rînjet (var. rînjit, rînjitură), s. f. (rictus); rînjeală, s. f. (rictus); rînjitor, adj. (crispat).
Sursa: DER (1958-1966) | Adăugată de blaurb | Semnalează o greșeală | Permalink

rânjí vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. rânjésc, imperf. 3 sg. rânjeá; conj. prez. 3 sg. și pl. rânjeáscă
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco | Semnalează o greșeală | Permalink