părnăhai sn [At: DR. IV, 762 / Pl: ~e, ~uri / E: mg párnahai] 1 (Trs; Mar) Față de pernă. 2 (Mar) Epitet dat unui om neînsemnat.

părnăhai, părnăhaie, s.n. (reg.) 1. față de pernă. 2. om mut, nebăgat în seamă.

părnăhái, (pârnăhai, pârnăhăi), s.m.n. (reg.) 1. Față de pernă: „Mărită-te, lele, hăi, / Nu tot face pârnăhăi” (Bilțiu, 1994: 275). 2. (s.m.) Om de nimic: „Tot un fecioraș de crai, / Nu ca tine, un părnăhai” (Bârlea, 1924: 41). – Din magh. párnahai (MDA).

părnăhai, s.m. – (reg.) 1. Față de pernă. 2. Om de nimic, fără valoare, nebăgat în seamă (Bârlea, 1924): „Tot un fecioraș de crai, / Nu ca tine, un părnăhai” (Bârlea, 1924: 41). – Din magh. párnahai (MDA) < magh. parna „pernă”.

părnăhai, s.m. – 1. Față de pernă. 2. Om de nimic, fără valoare, nebăgat în seamă (Bârlea 1924): „Tot un fecioraș de crai, / Nu ca tine, un părnăhai” (Bârlea 1924: 41). – Din magh. párnahai (MDA).