păhuie² sf vz păhai

păhuie¹ sf [At: DENSUSIANU, T. H. 327 / Pl: ~ui / E: păhui¹ + -ie] 1 (Reg) Ramură de fag care se pune la stâlpul porții în ziua de 23 aprilie. 2 (Trs) Căpiță mare de fân. 3 (Mun; mpl) Fiecare dintre prăjinile lungi, care, legate la vârfuri, se așează pe vârful clăilor de fân sau peste coama șirelor de paie, pentru a face să reziste împotriva vântului, furtunii etc. Si: martac, panză, păienjeniță (3), păușă, păuză. 4-6 (Mun; dep) Persoană (înaltă) (slabă sau) neîndemânatică. 7 (Dep) Femeie neisprăvită.

păhai, ~e [At: CONTEMPORANUL, I, 835 / V: ~huie / Pl: ~hăi / E: cf ucr пах] 1 sn (Mol) Miros. 2-3 smf (Mol; Buc; dep) Câine (jigărit) Si: javră. 4 smf (Reg) Nume generic pentru urși și lupi. 5-8 sf (Reg; dep) Om (rău,) (urât,) (prost sau) bătrân. 9 sf (Reg; dep) Om netrebnic.

păhui², ~e ain [At: LEXIC REG. 93 / E: ns cf tehui] (Reg) 1 Năuc. 2 Prost.

păhui (-i), s. m. – Copac înalt. Origine necunoscută, poate expresivă. În Olt. și Trans. Aceleiași familii aparțin păhuie, s. f. (Olt., căpiță); păhaie, s. f. (Mold., javră).

păhuie, păhui, s.f. (reg.) 1. ramură de fag pusă la stâlpul porții de 23 aprilie. 2. căpiță mare de fân. 3. (la pl.) prăjinile lungi așezate pe vârful clăilor de fân sau peste coama șirelor de paie; martaci, panze, păuși, păuze. 4. persoană înaltă, slabă și neîndemânatică.

păhai, păhaie, s.m. f. și n. (reg.) 1. (s.n.) miros. 2. (s.m. și f.) câine jigărit, javră. 3. (s.f.) om rău, urât, prost sau bătrân; om netrebnic, de nimic.

păhui², -ie, adj. (reg.) năuc, aiurit, zăpăcit; prost.

păhui¹, păhui, s.m. (reg.) 1. pădure tânără, desiș, mladă. 2. copăcel, arbust, puiet; copac, fag. 3. om înalt și bine făcut. 4. molid. 5. cânepă de toamnă; hăldan. 6. loc unde se adăpostesc găinile noaptea.