pușchĭ, V. puștĭ.

fușchea sf vz pușchea

pâșchea sf vz pușchea

pusce sf vz pușchea

puscea sf vz pușchea

puschea sf vz pușchea

pust sm vz puști

pustea sf vz pușchea

pușcea sf vz pușchea

pușche sn vz pușchea

pușchea sf [At: KLEIN, D. 409 / V: (reg) fâșta, fâștie, fușcea, fuș~, fușteală, fustie (Pl: ~eli), pâș~, pusce, puscea, puschea, pustea, pușcea, pușche sn, ~ei sn, pușchie, ~uă, puștea / Pl: ~ele, (reg) pușchi / E: ml *pustella] 1 Veziculă dureroasă pe mucoasa cavității bucale, mai ales pe limbă Si: aftă, bășică, (îrg) pojghiță, purcelușă, pușchineață, mărgea. 2 (Fam; îe) ~(-ți) pe limbă(-ți) Ferească sfântul să nu se întâmple lucrul neplăcut despre care ai vorbit! 3 (Pex; îf pușcheî) Boală care se manifestă prin apariția unor pușchele (1).

pușcheauă sf vz pușchea

pușchei sn vz pușchea

pușchie sf vz pușchea

puștea sf vz pușchea

puști smi [At: NECULCE, L. 168 / V: (înv) pust / E: tc pușt] 1 (Înv) Tânăr corupt. 2 (Înv; spc) Tânăr care practică sodomia. 3 (Înv) Tânăr neserios. 4 Ștrengar. 5 (Pop; îf pușchi) Amant (1). 6 (Fam) Tânăr. 7 (Reg) Om scund.

PUȘCHEA, pușchele, s. f. (Popular) Bubă mică și dureroasă care se face uneori pe limbă. V. pustulă. Bolnav de pușchea. ȘEZ. la TDRG. ◊ (Familiar, ca imprecație) Pușchea pe limbă (sau pe limbă-ți), se spune aceluia care îți anunță ceva neplăcut. (Cu pronunțare regională) Adeluța mea face manevre? Pușche pe limbă-ți cucoană! ALECSANDRI, T. 963.

PUȘTI, puști, s. m. (Familiar, cu o nuanță de simpatie; și în forma pușchi) 1. Copil mai mărișor, băiețaș; ștrengar. Din felul cum v-a zis «puștilor», ați înțeles că are gînduri bune. PAS, Z. I 74. Măi pușchiule! ia să vedem ce ai făcut tu mai mult decît noi? CREANGĂ, la CADE. 2. (Învechit și popular) Iubit, ibovnic. Descuie-mi, soro, a poartă, Că mi-a venit pușchiul beat Astă-seară pe-nserat. TEODORESCU, P. P. 641. ♦ Berbant. D-apoi căpitanul! Bată-l norocu că mare nostimior mai era, pușchiu! ALECSANDRI, T. I 310. – Variantă: pușchi s. m.

PUȘCHEA ~ele f. pop. Umflătură mică și dureroasă care se face pe limbă. ◊ ~ pe limbă(-ți) nu vorbi lucruri nedorite (pentru ca să nu se împlinească). [Art. pușcheaua] /<lat. pustlella

PUȘTI ~ m. fam. 1) Băiat mic; băiețel; pici. 2) Copil ștrengar. /cf. turc. pușt

pușchie f. Mold. bășicuță pe limbă: pușchie pe limbă-ți! exclamațiune prezervativă la pomenirea unei nenorociri. [Lat. PUSTULA].

pușchiu m. craidon, ștrengar: un pușchiu ca tine ISP. auzi, pușchiul! AL. [Turc. PUȘT].

pușcheá f., pl. ele (lat. pŭstella, pústula și púsula, pústulă, d. pus, puris, puroĭ; pv. postella, sp. postilla). Stomatită aftoasă, beșicuță pe limbă saŭ în alt loc al guriĭ. Pușchea pe limbă-țĭ, expresiune de cĭudă adresată unuĭa care-țĭ prezice ceva răŭ, și de aceĭa tu îĭ doreștĭ o pușchea pe limba luĭ cea rea. – Și pușteá.^[1]

pușteá, V. pușchea.

puștĭ și pușchĭ m., pl. tot așa (turc. pers. pușt). Obscen. Tînăr foarte corupt. Băĭat de vre-o 14-15 anĭ.

!pușchea (pop.)/(reg.) pușche s. f., art. pușcheaua/pușchea, g.-d. art. pușchelei/pușchii; pl. pușchele/pușchi (și în: pușche(a) pe limbă-ți)

puști (fam.) s. m., art. puștiul; pl. puști, art. puștii

pușchea (pop.) s. f., art. pușcheaua, g.-d. art. pușchelei; pl. pușchele, art. pușchelele

puști (fam.) s. m., art. puștiul; pl. puști, art. puștii

pușchea s. f., art. pușcheaua, g.-d. art. pușchelei; pl. pușchele

puști s. m., art. puștiul; pl. puști

pușchiu, -chi.

pușche s. f. – Veziculă dureroasă (pe limbă). – Var. pușcheà, puște(a), puscea. Mr. pușcl’e „ciumă”. Lat. pŭstŭla (Pușcariu 1412; Candrea-Dens., 1486; REW 6867). Rezultatul pușche, normal (ca aurĭcŭla › ureche), a fost indicat de Candrea ca formă ipotetică, dar circulă în mod curent în Munt. (nu apare în ALR, II, 39, care menționează cuvîntul numai în Trans. și Mold.). Necesitatea unui lat. *pŭstĕlla (Pușcariu, Dimin., 172), *pŭstŭlĕlla (Tiktin) sau *pŭstŭlilla (Iordan, Dift., 59) nu este evidentă.

puști (puști), s. m. – 1. (Înv.) Pederast, sodomit. – 2. Tînăr, flăcău, copil. – Var. pușchi. Mr. puștu „golan”, megl. pușt. Tc. pușt „desfrînat” (Șeineanu, II, 298; Tiktin; Ronzevalle 60), cf. ngr. πούστης, alb., bg., sb. pušt (după Cihac, II, 301, rom. ar proveni din sb., căci autorul îl consideră drept cuvînt autentic sl.). Cu sens injurios s-a pierdut aproape complet în limba actuală, dar mai este evident la Alecsandri. – Der. puștan, s. m. (tînăr, copil); puștancă, s. f. (fată); puștime, s. f. (mulțime de copii); pușlău, s. m. (leneș, puturos), probabil în loc de *puștlău, cu suf. expresiv, ca în fătălău, bătălău; pușlanie, s. f. (lenevie; trîndăvie); pușlama, s. f. (leneș, puturos; golan), a cărui der. nu este clară, probabil direct dintr-un cuvînt tc. neatestat.

pușchea pe limbă expr. nu cobi!; Doamne ferește!

PUȘCHEA s. (MED.) (înv.) pușchineață. (~ pe limbă.)

PUȘTI s. v. băiețaș, băiețel, copilaș.

PUȘTI s. pici, prichindel, țânc, (reg.) pricolici, (fam.) zgâmboi, (fig.) năpârstoc. (Un ~ de vreo 5 ani.)

PUȘCHEA s. (MED.) (înv.) pușchineață. (~ pe limbă.)

puști s. v. BĂIEȚAȘ. BĂIEȚEL. COPILAȘ.

PUȘTI s. pici, prichindel, țînc, (reg.) pricolici, (fam.) zgîmboi, (fig.) năpîrstoc. (Un ~ de vreo 5 ani.)

pușchia, pușchiele, s.f. (înv. și reg.) bășicuță (pe limbă).^[1]