psalt sm [At: N. COSTIN, ap. GÁLDI, M. PHAN. 245 / Pl: ~lți / E: ngr ψάλτης] Cântăreț de strană în biserică Si: (reg) cantor¹, dascăl (14), (îvr) psaltichieș, psălticaș.

PSALT, psalți, s. m. Cîntăreț de strană; cantor, dascăl. Avea partidă de concină cu domnul Ștefan, psalt vestit la strana cea mare. HOGAȘ, DR. II 88. Mitre, știi ce spune psaltul? Să nu faci în viața ta Ceea ce te-ar supăra De ți-ar face-o altul. COȘBUC, P. I 80. ◊ Fig. Va-ntona apoi un psalt «Imnul veseliei» Corul dintr-un fag înalt. COȘBUC, P. I 301.

PSALT ~ți m. rel. Cântăreț în biserică; dascăl. /<ngr. psáltis

psalt m. cântăreț de strană: psalții mitropoliei. [Gr. mod.].

psalt m. (ngr. psáltis, vgr. psáltes). Cîntăreț de biserică, dascăl. – Vulg. pisalt. V. clisiarh.

psalt s. m., pl. psalți

psalt s. m., pl. psalți

psalt s. m., pl. psalți

PSALT s. v. dascăl.

PSALT s. (BIS.) cîntăreț, dascăl, diac, paracliser, țîrcovnic, (Transilv.) cantor, făt, (înv.) eclisiarh, grămătic. (~ îl ajută pe preot la oficierea slujbei.)

psalt (Biz.) (< gr. ψάλτης [psaltis] „cântăreț”), cântăreț (2) care cântă psalmii*, urmaș al cantorului* sinanogal în bis. ortodoxă. Încă în bis. primară, p. se deosebea, prin funcția sa exclusiv muzicală, de anagnost (ceteț sau lector), căruia îi era rezervată doar citirea unor părți din cărțile conținând numai texte. În Orient, p. se numeau și ipovoleis (gr. ὑποβολεῖς; lat. monitores sau inspiratores „povățuitori”) pentru că, la cântarea psalmilor, poporul la anumite versuri le răspundea sau termina versul. Mărturii despre rolul psalților se găsesc în: liturghia* atribuită lui Marcu (sec. 1), constituțiile alostolice (sec. 3), la Efrem Sirul (m. 373 sau 378), în Novela a III-a a lui Iustinian (527-565) etc. Canonul 15 al Sinodului din Laodiceea (360) stabilește că „în bis. se cuvine să cânte numai canoniceștii p., cei ce suie pe amvon și cântă după membrane” (διφθέραι). V. protopsalt.