prostac, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 11^v/23 / Pl: ~aci, ~ace / E: pn prostak, ucr простак] 1 sm (Înv) Prost (15). 2 a (Înv) Prost (31). 3 sm (Înv) Persoană fără știință de carte.

PROSTAC adj. (Mold.) 1. Simplu. (Substantival) Din cei prostaci de multe ori mari au deprins a face minuni. DVS, 12^v. Acesta, născut din țărani și prostaci și prostac fiind, să pusă a sluji la mănăstire. DVS, 15^v. 2. De calitate inferioară. Purta haine mijlocii si prostace. DOSOFTEI, VS. 3. Neinstruit, neștiutor. (Substantival) Iaste în locul prostacului ce nu-nțeleage limba cărții. DPSR, II^v. Dară ce sînt eu un prostac sau de unde aș hi eu învățat. DOSOFTEI, VS. Sau singur din capul său au scornit-o, sau de ea vreun prostac însă zavistuitoriu ... au aflat-o. CANTEMIR, HR. Etimologie: pol., scr. prostak. Cf. s u r u m a n (1).

prostác, -ă s. (vsl. prostaku, bg. sîrb. prostak, țărănoĭ). Rar azĭ. Prostan.

prostac, -ă, adj., s.m. și f. (înv.) 1. (adj.; despre obiecte) de calitate inferioară, ordinar, prost. 2. (adj.; despre oameni) dintr-o pătură socială inferioară, de origine umilă, de rând, de jos, din popor. 3. (s.m.) om fără multă carte, simplu, om neinstruit, neștiutor.