propriu, ~ie [At: DOSOFTEI, V. S. ianuarie 16^v/3 / V: (îvp) ~piu, (îvr) ~ium / Pl: ~ii / E: lat proprius, -a, -um, fr propre, it proprio] 1 a (Construit cu aps) Care aparține în mod exclusiv cuiva Si: personal. 2 a (Îs) Nume (sau substantiv) ~ Nume dat unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de alte lucruri sau ființe din aceeași categorie și care se scrie cu majusculă. 3 a (Rar; îas) Persoană considerată ca purtătoare a unui nume propriu (2). 4-5 a, smf (Care constituie o) particularitate a cuiva sau a ceva Si: caracteristic (4-6), specific. 6 a Care este bun pentru... Si: adecvat, indicat, potrivit. 7 a (D. cuvinte, îmbinări de cuvinte, limbaj etc.) Care redă exact ideea ce trebuie exprimată. 8-9 (Îljv) ~-zis (Care este sau trebuie considerat) în sensul strict al cuvântului. 10 (Îlav) ~-zis La drept vorbind. 11 (Îlav) La ~ În mod real. 12 (Îal) Concret (1). 13 (Îal) Obiectiv. 14 a (D. sensuri) De bază. 15 a (Înv) Real. 16 a (Îs) Amor ~ Sentiment al propriei demnități.

PROPRIU, -IE, proprii, adj. 1. (Adesea în legătură cu adj. pos. «meu», «tău» sau «lui», «ei» etc.) Care aparține în mod exclusiv cuiva, care este numai al lui sau al fiecăruia în parte; personal. Fata se supăra mai rău, simțindu-se lovită cu propriile ei arme. REBREANU, R. 86. De-un ceas o privea cum se joacă, zglobie, veselă, amețită, ca de un vin tare, de propria ei tinereță și sănătate. VLAHUȚĂ, O. AL. II 36. Și cînd propria ta viață singur n-o știi pe de rost, O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? EMINESCU, O. I 134. ◊ Nume (sau substantiv) propriu = nume care se dă unui lucru sau unei ființe spre a le deosebi de celelalte lucruri sau ființe din aceeași categorie. Numele de persoane, de țări și de orașe sînt nume proprii. ▭ Amor propriu v. amor. Pe cont propriu v. cont. 2. (Construit cu dativul) Care constituie o particularitate a cuiva sau a ceva; caracteristic, specific. Șiretenia... este proprie tuturor ființelor viețuitoare. BOLINTINEANU, O. 299. 3. Care este bun pentru..., potrivit pentru...; indicat. Lemn propriu pentru construcții. 4. (Despre cuvinte sau termeni) Care redă exact ideea care trebuie exprimată. Manuscrisele marilor scriitori ne arată efortul depus de aceștia în elaborarea stilului în care și-au redactat operele, munca lor uriașă pentru a găsi termenul propriu care să expună cît mai precis și mai expresiv ideea. L. ROM. 1953, nr. 4, 55. ◊ Expr. Propriu-zis = la drept vorbind, de fapt, în realitate. În secolul al XIX-lea putem spune că s-a constituit, propriu-zis, limba romînă literară, în forma pe care o cunoaștem azi. L. ROM. 1953, nr. 4, 51. Propriu-zis nu locuia decît într-o cameră, care-i slujea și de birou și de dormitor. CAMIL PETRESCU, U. N. 25. ♦ (Despre sensul unui cuvînt, spre deosebire de figurat) De bază, prim.

PROPRIU, -IE adj. 1. Care aparține cuiva în mod exclusiv; personal. ◊ Amor propriu = sentiment al propriei demnități, conștiința valorii proprii. 2. Caracteristic, particular. 3. Indicat, bun pentru... 4. (Despre un cuvînt sau un termen) Care redă precis ideea de exprimat. ◊ Propriu-zis = de fapt, la drept vorbind. ♦ (Despre sensuri; op. figurat) Prim, de bază, natural. [Pron. -priu. / < lat. proprius, cf. fr. propre].

PROPRIU, -IE adj. 1. care aparține în mod exclusiv cuiva; personal. 2. caracteristic, particular. 3. care este bun, indicat pentru... 4. (despre cuvinte, stil etc.) care redă exact noțiunea sau ideea ce trebuie exprimată. ♦ ~-zis = de fapt; la drept vorbind. ♦ (despre sensuri) prim, de bază. (< lat. proprius, fr. propre)

propriu-zis [priu pron. prĭu] (desp. pro-priu-) adj. m., pl. propriu-ziși; f. propriu-zisă, pl. propriu-zise

propriu-zis [priu pron. priu] (pro-priu-) adj. m., pl. propriu-ziși; f. propriu-zisă, pl. propriu-zise

propriu-zis adj. m. [-priu pron. -priu], pl. propriu-ziși; f. sg. propriu-zisă, pl. propriu-zise

propriu-zis, pl. propriu-ziși, f. propriu-zise

propriu-zisă s. f. sg. soție, nevastă.