prigonire sf [At: PRAV. COND. (1780), 60 / Pl: ~ri / E: prigoni] 1-3 Prigoană (1-3). 4 (Înv) Ceartă. 5 (Înv; spc) Judecată. 6 (Rar) Alungare. 7 (Rar) Obsedare.

PRIGONIRE, prigoniri, s. f. Acțiunea de a prigoni; asuprire, persecuție, împilare, oprimare. La acel divan vinovații vor fi aduși și-i vom întreba de ce au viclenit pe domnul lor și țara. Și ei vor arăta ce au scris și răzeșilor și mazililor, că pentru dări și prigoniri s-au scîrbit. SADOVEANU, Z. C. 159. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni? Ei doar au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. ♦ Insistență prea mare, stăruință supărătoare. Coribut încetă de a mai vorbi domniței cuvinte de amor... iar domnița, mulțumită că a scăpat de prigonirile lui, frămînta în mintea ei gînduri secrete. GANE, N. I 17.

prigonire f. 1. persecuțiune; 2. neînțelegere, diferend: era între dânșii o veche prigonire GR. AL.; 3. pricină de judecată: doi țărani veniră cu o prigonire la curte ISP.

prigoníre f. Persecuțiune. Neînțelegere, diferend.

prigoni [At: PALIA (1581), 191/15 / Pzi: ~nesc / E: slv прогонити] 1 vt (Rar) A alunga. 2 vt (Rar) A urmări. 3 vt (D. abstracte) A obseda. 4 vt A provoca cuiva în mod permanent necazuri. 5 vt A trata cu ură, cu dușmănie Si: a persecuta. 6 vt (D. autorități) A lua măsuri represive Si: a asupri, a oprima, a oropsi, a persecuta. 7 vrr (Înv) A se certa. 8 vrr (Înv; spc) A se judeca.

PRIGONI, prigonesc, vb. IV. Tranz. 1. A asupri, a persecuta, a împila, a oprima; (subiectul fiind o autoritate de stat) a lua măsuri represive. L-am auzit pe tata șoptind cu amărăciune și privindu-mă cu milă: Așa a prigonit-o și pe biata maică-ta. SADOVEANU, N. F. 6. Și s-a pus să-l prigonească pe Sandu; nu era zi să nu-l facă de ocară. MIRONESCU, S. A. 60. El urăște atît de mult clasa cea nouă, încît o prigonește. IBRĂILEANU, SP. CR. 247. ◊ Refl. reciproc. Societatea în Principate, ca toate societățile vechi, este întemeiată pe nepotriviri, pe interesuri ce se prigonesc și pe ierarhii. RUSSO, O. 57. 2. A fugări (pe cineva). Se scufunda prin mărăcinișuri, ieșea prin spărturi, ea sărea gardul după el, prigonindu-l pînă în uliță. SADOVEANU, M. C. 9. ♦ Fig. A urmări, a obseda; a chinui. Multă vreme l-a prigonit amintirea acelei împrejurări. VLAHUȚĂ, O. A. 110. Pe mine mă prigonește frumusețea codrului, Cînd ședeam cîntînd din frunză la umbra stejarului. HASDEU, R. V. 116.

A PRIGONI ~esc tranz. 1) (persoane) A urmări insistent, pricinuind neplăceri; a persecuta. 2) (persoane) A pune pe fugă; a alunga. 3) fig. (despre idei, gânduri, sentimente, amintiri) A urmări în permanență; a nu slăbi nici pentru un moment; a persecuta; a roade; a măcina. /<sl. prigoniti

prigonì v. 1. a persecuta; 2. a se judeca. [Slav. PRIGONITI, a alunga].

prigonésc v. tr. (vsl. progoniti, a persecuta [ca proboĭ, priboĭ], prigoniti, a constrînge, a împinge, priganĭati, a constrînge. V. dojănesc, gonesc, od- și po-gon). Persecut. V. refl. Mă judec, am neînțelegerĭ: doĭ țăranĭ se tot prigoneaŭ între eĭ.

prigonire s. f., g.-d. art. prigonirii; pl. prigoniri

prigonire s. f., g.-d. art. prigonirii; pl. prigoniri

prigonire s. f., g.-d. art. prigonirii; pl. prigoniri

prigoni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. prigonesc, 3 sg. prigonește, imperf. 1 prigoneam; conj. prez. 1 sg. să prigonesc, 3 să prigonească

prigoni (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. prigonesc, imperf. 3 sg. prigonea; conj. prez. 3 să prigonească

prigoni vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. prigonesc, imperf. 3. sg. prigonea; conj. prez. 3 sg. și pl. prigonească

prigoni (prigonesc, prigonit), vb. – A persecuta, a oprima, a chinui. Sl. prigoniti (Miklosich, Slaw. Elem., 39; Cihac, II, 237; Conev 102). – Der. prigoană, s. f. (persecuție), cf. sl. prigonŭ; prigonitor, adj. (asupritor); prigon, s. n. (perechea de vite din mijloc la atelajele de trei perechi de boi), din sl., rus. prigon; prigonar, adj. (care aparține perechii din mijloc).

PRIGONIRE s. v. acțiune, animozitate, cauză, ceartă, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, gâlceavă, învrăjbire, judecată, litigiu, neînțelegere, proces, vrajbă, zâzanie.

PRIGONIRE s. 1. v. oprimare. 2. v. persecutare.

prigonire s. v. ACȚIUNE. ANIMOZITATE. CAUZĂ. CEARTĂ. CONFLICT. DEZACORD. DEZBINARE. DIFEREND. DISCORDIE. DISCUȚIE. DISENSIUNE. DISPUTĂ. DIVERGENȚĂ. GÎLCEAVĂ. ÎNVRĂJBIRE. JUDECATĂ. LITIGIU. NEÎNȚELEGERE. PROCES. VRAJBĂ. ZÎZANIE.

PRIGONIRE s. asuprire, exploatare, împilare, năpăstuire, opresiune, oprimare, persecutare, persecuție, prigoană, urgisire, (pop.) asupreală, silnicie, (înv.) avanie, obidă, obidire, obijduire, strînsoare, (fig.) apăsare, despuiere, stoarcere. (~ maselor.)

PRIGONI vb. 1. v. oprima. 2. v. persecuta.

PRIGONI vb. v. alunga, certa, depărta, fugări, goni, hăitui, izgoni, îndepărta, învrăjbi, judeca, supăra, urmări.

prigoni vb. v. ALUNGA. CERTA. DEPĂRTA. FUGĂRI. GONI. HĂITUI. IZGONI. ÎNDEPĂRTA. ÎNVRĂJBI. JUDECA. SUPĂRA. URMĂRI.

PRIGONI vb. 1. a năpăstui, a nedreptăți, a oropsi, a persecuta, a urgisi, (înv. și reg.) a strîmbătăți, (înv.) a obidi, (grecism înv.) a catatrexi. (De ce îl ~ fără temei?) 2. a asupri, a exploata, a împila, a împovăra, a năpăstui, a oprima, a oropsi, a persecuta, a tiraniza, a urgisi, (înv. și reg.) a bîntui, (înv.) a obidi, a obijdui, a sili, a supăra, a tiranisi, a tirăni, (fig.) a apăsa, a despuia, a stoarce, a suge, (reg. fig.) a stoci, (înv. fig.) a călca. (A ~ masele.)

PRIGONI vb. (ȚR, Ban., Trans.- SV) A se certa. B: Iară ei tăcură că se prigonise pre cale unul cu alt cine are fi mai mare întru ei. BIBLIA (168S). C: Ce vă prigoniți că pîini nu aveți? N. TEST. (1648). Prigonesku-mĕ. Contendo. AC, 363. Etimologie: sl. progoniti. Vezi si prigoană. Cf. l i h ă i.