PREȘTIINȚĂ s. f. Cunoaștere proprie lui Dumnezeu, în virtutea omniscienței sale, a actelor viitoare. ♦ P. ext. Cunoașterea evenimentelor viitoare prin mijloace misterioase, diferite de cele ale gândirii normale, care permit previziunea. – Pre¹- + știință (după fr. prescience).

preștiință sf [At: HELIADE, O. I, 383 / Pl: ~țe / E: pre- + știință cf fr prescience] 1 (Asr) Previziune (1). 2 Presimțire. 3 Cunoștință generală preliminară. 4 Cunoștință perfectă a tot ce se va întâmpla în viitor, atribuită de teologi Divinității.

PREȘTIINȚĂ s. f. Cunoștință despre ceea ce se va întâmpla în viitor, atribuită divinității. – Pre¹- + știință (după fr. prescience).

PREȘTIINȚĂ s. f. (Rar) Cunoștință despre ceea ce se va întîmplă în viitor; previziune. Tornșa, romîn cu preștiință, A spus demult că Despot nu-i țării de priință. ALECSANDRI, T. II 163.

PREȘTIINȚĂ s. f. previziune; cunoaștere infailibilă a tot ce se va întâmpla în viitor, atribuită de teologi divinității. (după fr. préscience)

preștiință f. cunoașterea celor viitoare, unul din atributele divinității.

preștiință (desp. preș-ti-in-/pre-ști-) s. f., g.-d. art. preștiinței

!preștiință (preș-ti-/pre-ști-) s. f., g.-d. art. preștiinței

preștiință s. f. (sil. mf. -ști-), g.-d. art. preștiinței

PREȘTIINȚĂ s. v. presentiment, presimțire, previziune.

preștiință s. v. PRESENTIMENT. PRESIMȚIRE. PREVIZIUNE.